Colac peste Certej

#Certej: Pe valea asta se bălăceau raţe şi gâşte pe vremea când bunica era copil. http://t.co/k1u8MhePOw

— Raluca Bugnar (@ralucalexandra) August 8, 2014

Adormeam aproape de fiecare dată până să sune Relu. Mai mereu era ora 4 dimineaţa. Relu – căci după o vreme devenise doar Relu, nu nenea Relu – ne aducea în fiecare săptămână cartofi, ouă (împachetate separat în şerveţele cu iepuraşi de Paşte şi puse în găleţi de la smântână ori iaurt), lapte, zacuscă cu ciuperci ori tocană de legume cu orez, dovlecei din grădină, chec (din ăla frecat aproape două ceasuri, să se topească zahărul în unt)… Ni le aducea de acasă. De la mine de acasă. De la ai mei. De la Certej.

Relu era şoferul care ducea ziarele scoase pe hârtie în Cluj la tipografia MediaPro pentru judeţul Hunedoara. Asta nu se întâmpla chiar atât de demult pe cum s-ar putea crede acum, în epoca ştirilor venite în timeline-ul de Facebook, la întâmplare, în funcţie de ce împart prietenii noştri cu noi (sau în funcţie de ce catadicseşte Sfântu’ Feisbuc să ne lase să vedem de pe paginile la care ne-am abonat şi de la care chiar am vrea să „Get Notifications” – În futere!). Ai mei citeau şi ei presă scrisă pe hârtie pe atunci: aveau abonamente plătite la Cuvântul Liber (fostul „Drumul Socialismului”, mi-au zis ei – ah, ce ironic!) şi la Formula As şi la o revistă de la ACR (Automobil Clubul Român). Eu lucram în presa scrisă şi tipărită pe-atunci, la Cluj Expres. Ştiu că e un ziar de care nu îţi mai aminteşti, iar dacă îţi aminteşti e „ziarul ăla micuţ, cu sudoku”. În fine, toate astea se întâmplau cam pe atunci. Cu şase ani în urmă. În 2008. Mda, înainte de criză. Să zicem.

Într-una din acele nopţi (sau dimineţi?), telefonul sună, după ce am adormit iarăşi la un episod din „Rome”. Relu e pe Feleac, venind de la Certej cu dubiţa în care stau cele două sacoşe cadrilate cu mâncarea de acasă, ocupând o parte din locul pe care-l vor prea-umple stivele de ziare proaspăt tipărite. După vreo cinşpe minute de moţâit, ne târşâim hainele de casă în lift, coborâm de la etajul 3 şi ieşim în faţa blocului din Mărăşti (bloc în spatele căruia – ce ironic! – s-a redeschis Cinema Mărăşti după ce m-am mutat de acolo şi am început să scriu pentru un site de cinema). Relu aşteaptă cu uşa dubiţei dechisă, gata să ne dea cele două plase, care sunt – ca de obicei – grele. Vorbăria lui, forţarea de a căra sacoşele până la lift şi gândul că avem mâncare ne trezesc. Intrăm pe uşa apartamentului nr. 39 – care are numărul 1 fiindcă uşa aia a fost la reducere – şi începem să scotocim. Eu iau scrisoarea de la ai mei, curioasă în ce plic au mai pus-o de data asta (de regulă, e un plic de la factura de telefon). În timp ce citesc ce s-a mai întâmplat pe la Certej, sunt întrebată, cu o voce siderată: „Ralu, unde e colăcelul?!!”

Mirarea nu e nejustificată. De fiecare dată ai mei trimiteau de la Certej măcar un colăcel, cu susan, proaspăt, cu coajă rumenă şi miez pufos, copt la brutăria din comună (de altfel, singura afacere de succes de acolo). „N-o mai fi murit nimeni săptămâna asta”, răspund plat, căutând detalii în scrisoare, căci ai mei mereu mă ţin la curent cu „evenimentele mondene de la Certej”, cum le numim noi. Priveghiuri, înmormântări, parastasuri, pomeni. Da, aşa e, nu mai murise nimeni şi nici nu era vremea de pomenit niciun mort. De-asta lipsea colăcelul, care nu mai lipsise niciodată până atunci. Şi, de câte ori îl aveam, nu ni se părea ciudat. Doar acum, când lipsea colăcelul, când nu mai aveam ce să înmuiem în cana cu lapte de la mătuşa Erji, ni se părea ciudat. Şi aşa ne-am dat seama! Vai, ce morbid!

Am ajuns să povestesc păţania asta des. Şi mereu râd. Şi mereu se rupe ceva în mine. La fel râd (şi plâng înăuntru) când îmi amintesc că microbusul de Deva (Certejul e la câţiva km) avea staţie specială la Institutul Oncologic din Cluj – ăla pentru oamenii cu cancer. N-am să mai plictisesc pe nimeni povestind acum de câte ori am urcat dealul spre oncologie. De prea multe ori. Pentru prea mulţi oameni. Iar asta îmi e de ajuns să ştiu că e ceva în neregulă cu Certejul meu. Asta şi faptul că nu ne-am mirat decât atunci când colăcelul a lipsit.

Acum, fiindcă presa scrisă a cam murit, ai mei nu îmi mai trimit mâncare de la Certej. Dar aseară am vorbit la telefon şi mi-au spus că a mai murit un vecin. Unul dintre cei tineri, că avea în jur de 40 de ani. A picat, şi-a rupt ceva la coloană, a fost în comă, a murit. De cancer sau din alte cauze, la Certej se moare. Puţini mai locuiesc acolo. E un loc care, pe acelaşi tipar cu al Roşiei Montane, ar trebui să dispară de pe hartă. Dar mulţi locuim Certejul de la distanţă. Ştiu că oricine spune la fel despre locul în care a crescut, dar acolo, ACOLO e sufletul meu. Şi nu doar al meu, sunt sigură de asta.

Am mâncat mulţi colaci pentru sufletul morţilor din Certej. Planurile pentru comuna asta minieră mai dintotdeuna sunt de a o îngropa. Sub vreo două iazuri de cianuri. Unul dintre satele comunei, Bocşa Mică, a fost deja cumpărat integral de cunoscuta corporaţie avidă de aur. Situaţia e încâlcită dincolo de puterea mea de înţelegere, iar interesele sunt mai strâns împletite decât cele două braţe de aluat care formau şi formează colacul de „veşnică pomenire” a morţilor din Certej.

–-

Am mai scris poveşti de la Certej:

Pe asta despre unul dintre puţinii vecini care mi-au mai rămas.

Pe asta despre satul Săcărâmb, vechi Eldorado multi-cultural şi actual cuib pentru cercetaşi

Pe asta cu acel “bad boy” vibe, acel “je ne sais quoi” al şoferilor angajaţi la mină.

Pe asta cu profu’ de rusă care momea şoarecii din bibliotecă cu sâmburi de nucă, iar pe coji ne punea să stăm în genunchi.

Pe asta despre cum l-am jucat pe domnul Goe – cu muci – pe scena Căminului Cultural de la Certej.

Şi în asta am adunat materiale despre planurile „măreţe” de cianurare a Apusenilor –“România – exploraţi grădina carpatică” poate deveni “România – exploraţi grădina de cianură”

IMPORTANT: Un baraj de la un iaz de decantare a unei exploatări aurifere din Canada s-a rupt la începutul acestei săptămâni. Peste 4,5 milioane de tone de steril toxic s-au scurs. Cei care au proiectat acel baraj sunt consultanţii proiectului de exploatare de la Roşia Montană.  Conform publicaţiei Vancouver Observer, sterilul ar putea conține, de asemenea, cianură (cianura de sodiu este folosită pentru extragerea aurului), acid sulfuric (folosit pentru a extrage cupru), precum și mercur. Barajul minei Mount Polley este construit din arocamente; același tip de baraj este preconizat și la Roșia Montană sau Certej.