Scurt episod cu natura şi natura umană.
Hamacul, 1844, Gustave Courbet (Sursă foto: http://biblioklept.org/2013/06/14/the-hammock-gustave-courbet/)
Avea undeva pe la 50 de ani, o faţă de om servil, cu privire de rozătoare. Am întrebat cam cât costă drumul până la autogară fiindcă aveam doar 14 lei în afara banilor pentru biletul de autocar. A zis că ne descurcăm cu atâta, dar a şi întrebat prin staţie dacă e vreunul dintre cele două trasee mai ieftine (pe la 15 lei sunt ambele). Părea de treabă. Părea un om care nu ar deranja – explicit sau voit, cel puţin. Când am trecut pe lângă Parcul Mare din Cluj, semaforul s-a făcut roşu, ceea ce i-a dat prilej să se uite lung pe geam şi să se indigneze brusc, însă cu o voce resemnată şi vlăguită. Totuşi, încărcată de reproş.
– Ia uite cum îi lasă acum…
Era vorba de oamenii în hamace. Parcul din Cluj a devenit utilizabil abia de vreo doi ani. Înainte, puteai să treci prin el şi să fie tot ocupat. Adică nu mai era loc pe nicio bancă – deci nu aveai cum să stai în parc. Acum, din fericire (şi normalitate!) se poate sta pe orice petec de iarbă şi se pot pune hamace.
– Foarte bine că e voie în sfârşit să folosim parcul, zic. A fost interzis prea mult. De aia există, pentru oameni.
Taximetristul nu părea convins deloc.
– Într-un oraş, ce rost ar avea metri de spaţiu verde pe cap de locuitor calculaţi de autorităţi, dacă locuitorii nu au voie să se atingă şi să folosească spaţiul ăla verde? Poate nu ai mereu timp sau bani să pleci din oraş să-ţi găseşti o bucată de natură unde să poţi sta liniştit. Dacă în parc nu ai voie, atunci să ne punem gazon în balcoane şi să stăm acolo la picnic?
Am zis picnic, s-a gândit la mici. Aparent, micii sunt singura chestie comestibilă în natură pentru gândirea reflex a românului oarecare.
– Asta urmează, să facă grătare, să afume tot. Asta vor face. (Se indignează şi mai abitir, dar cumva tot vlăguit.)
– Să faci picnic, zic, înseamnă să mănânci pe o pătură nişte sandvişuri de acasă, nişte fructe… Picnicul nu înseamnă grătar şi fum. Nu neapărat. (Nu deloc, în capul meu.) Doar îţi iei ce ai pe acasă de ronţăit şi vii să ronţăi în natură, la aer, cu prietenii. Atâta tot.
A fost 13.8 lei cursa. Mi-au ajuns cei 14 lei. Şi odată cu ei mi-a ajuns şi frica omului de om şi frica de natură şi frica de om în natură şi frica de natura care-l primeşte pe om. Frica de libertate, aş numi-o.
Googleuind după o poză am dat de un pictor francez foarte interesant – Gustave Courbet, care a condus mișcarea artistică a realismului în pictura franceză din secolul al 19-lea.
În ciuda convingerilor sale republicane, Courbet nu este legat de niciun regim politic al Franței secolului al XIX-lea, rămânând fidel, cum avea să spună el însuși, „regimului libertății”.
Să ne bucurăm că vine Jazz in the Park, acest #OccupyParc fără de care probabil că am fi rămas să aşteptăm să se elibereze o bancă din parc.
Zoldike's Blog 