Taximetristul faţă cu hamacele

Scurt episod cu natura şi natura umană.

Hamacul, 1844, Gustave Courbet (Sursă foto: http://biblioklept.org/2013/06/14/the-hammock-gustave-courbet/)

Avea undeva pe la 50 de ani, o faţă de om servil, cu privire de rozătoare. Am întrebat cam cât costă drumul până la autogară fiindcă aveam doar 14 lei în afara banilor pentru biletul de autocar. A zis că ne descurcăm cu atâta, dar a şi întrebat prin staţie dacă e vreunul dintre cele două trasee mai ieftine (pe la 15 lei sunt ambele). Părea de treabă. Părea un om care nu ar deranja – explicit sau voit, cel puţin. Când am trecut pe lângă Parcul Mare din Cluj, semaforul s-a făcut roşu, ceea ce i-a dat prilej să se uite lung pe geam şi să se indigneze brusc, însă cu o voce resemnată şi vlăguită. Totuşi, încărcată de reproş.

– Ia uite cum îi lasă acum…

Certej şi curcubitacee

„- Ăştia de unde au apărut?

– I-a adus Dumnezeu. Haha.

– Raluca, fugi până la poartă să vezi cine-i pe drum. Poate Lola sau Sofi….

(Nimeni pe drum.)

– Lola nu e, că ea ne-a adus şi alaltăieri…”

Oricum, la Certej e uneori mai simplu să afli cine e Dumnezeu. Cel puţin ştii că e o femeie şi e aproape.

Un melc, doi melci, trei melci… toți melcii?!

Pe primul melc îl ridici din mijloc de trotuar și-l pui în grădina/ curtea oamenilor fiindcă era cât pe ce să-l calci (ți-a și sunat în cap crrrroc de cochilie, uuuf!) sau e alături deja de vreo 2 cadavre de melci și vrei să-l salvezi. Apoi urmează al doilea melc de salvat și al treilea și îți dai seama că tu – ființă care nu vrea să discrimineze și să ajute doar un melc să nu fie scofâlcit- tocmai te-ai înhămat la salvarea tuturor melcilor… din lume? din oraș? Eh, măcar până reușești să ajungi la destinație. Băi, chiar îs cu mintea-n boscheți, îți zici, să-mi imaginez că pot să reduc mortalitatea la melci. 

Undeva, după curcubeu, lângă tomberon

Poate că întrebarea cea mai grea care mi s-ar putea pune ar fi: la ce simţ aş putea renunţa – văz sau auz? Cu siguranţă că se poate supravieţui, cumva, fără orice, însă nu aş vrea să trăiesc nici fără muzică, nici fără culori. Culori, culori, culori. Am un prieten supărat că a fost „deturnată” semnificaţia curcubeului, care a ajuns să fie asociat într-o aşa măsură cu LGBT (lesbi-gay-bisexual-transexual/transgender) încât nişte popi de prin Moldova au cerut să fie îndepărtate de la un eveniment stradal umbrelele decorative imprimate cu curcubeul – să nu promoveze homosexualitatea.

Ce poate fi mai trist decât să te sperie un curcubeu?!

Rest de copac colorat de pe Calea Griviţei, Bucureşti

Ce lucruri diferite am văzut în Danemarca

In Danemarca avem în casă prune mai mari decât merele

Cei 9 ani de când sunt la Cluj şi în care mi-am lăsat mereu casa să fie „hotel” pentru alţii, pe când încă nu era moda couchsurfing-ului la noi, i-au făcut-o pe tanti Karma şi pe nenea Univers să îmi dea înapoi nişte case de-ale altora. Aşa că acum sunt în Danemarca, la prietena mea Melinda, în casa cuiva care a considerat că, de ce nu?, „mi casa, su casa”. Am venit cu 7 lei în portmoneu şi vreo 8 lei pe card, deci tocmai redefinesc noţiunea de a călători low-cost prin no-cost.

Am trecut o bătrânică strada. Şi poate n-am făcut bine

„La Alma.” Acolo vroia să ajungă bătrânica răbdătoare, aşezată cuminte pe un carton pus peste peronul dezolant al autogării din Mediaş. „La Alba?” „Nu, Alma. Ca-n Alma Mater”. Uite că-s mai surdă decât bătrânica asta mică-mică de tot, care şi când se ridică în picioare e abia cât un copil de clasa întâi.  Iniţial m-am dus departe de ea, pe nişte scări, să stau şi eu singură şi să-mi văd de ale mele. Mai aveam 40 de minute până la venirea microbusului spre Cluj – prea puţin timp să adopt o bunică.

„Eşti aici de azi dimineaţă. Ce faci? Unde vrei să mergi? Eu sun să vină ambulanţa” – l-am auzit bombănind pe un bărbat în cămaşa cadrilată. Omul a sunat la 112, numărul gratuit, căci nu mai avea credit. Abonamentul meu era suspendat pentru neplată (şi atunci) aşa că nu aveam de ce să mă bag în poveste. A pus-o pe bătrânică la telefon, aşa cum i s-a cerut de la dispecerat. Ambulanţa n-a fost trimisă. Nu era o urgenţă. Ba chiar, bătrânica avea tot timpul din lume. Chiar avea nişte timp în plus. Se pensionase cu 25-30-35 de ani în urmă. Nici ea nu mai ştia cât a trecut de-atunci. Mi-a spus că vrea să meargă la Alma să-l caute pe cel care o avea în grijă şi să vadă şi ea dosarul cu nu ştiu ce acte. Deşi mă dusesem să vorbesc cu ea, să mai întrerup din boscorodeala agitată a pretinsului (?!) custode de autogară, îmi repetam în gând că nu-i momentul să mă apuce sindromul Maica Tereza. Tocmai cu o sosie de Maica Tereza.

Colac peste Certej

#Certej: Pe valea asta se bălăceau raţe şi gâşte pe vremea când bunica era copil. http://t.co/k1u8MhePOw

— Raluca Bugnar (@ralucalexandra) August 8, 2014

Adormeam aproape de fiecare dată până să sune Relu. Mai mereu era ora 4 dimineaţa. Relu – căci după o vreme devenise doar Relu, nu nenea Relu – ne aducea în fiecare săptămână cartofi, ouă (împachetate separat în şerveţele cu iepuraşi de Paşte şi puse în găleţi de la smântână ori iaurt), lapte, zacuscă cu ciuperci ori tocană de legume cu orez, dovlecei din grădină, chec (din ăla frecat aproape două ceasuri, să se topească zahărul în unt)… Ni le aducea de acasă. De la mine de acasă. De la ai mei. De la Certej.

Relu era şoferul care ducea ziarele scoase pe hârtie în Cluj la tipografia MediaPro pentru judeţul Hunedoara. Asta nu se întâmpla chiar atât de demult pe cum s-ar putea crede acum, în epoca ştirilor venite în timeline-ul de Facebook, la întâmplare, în funcţie de ce împart prietenii noştri cu noi (sau în funcţie de ce catadicseşte Sfântu’ Feisbuc să ne lase să vedem de pe paginile la care ne-am abonat şi de la care chiar am vrea să „Get Notifications” – În futere!). Ai mei citeau şi ei presă scrisă pe hârtie pe atunci: aveau abonamente plătite la Cuvântul Liber (fostul „Drumul Socialismului”, mi-au zis ei – ah, ce ironic!) şi la Formula As şi la o revistă de la ACR (Automobil Clubul Român).

Basiştii metronom şi basiştii zgubilitici

Bilă, bassist in formatia TargeT (actual chitarist al formatiei)

„Basul şi cu toba mare” – sunt o fiinţă care vibrează pe note joase. Aşa a fost întotdeauna. Cum tot apar online glumiţe despre lipsa de atractivitate a basiştilor din formaţie şi puţinul interes pe care fanii formaţilor îl au pentru basişti, dezgrop aici o lucrare de-a mea din facultate, din 2007, de la Atelierul de expresie verbală şi non-verbală – „Analiză a basiştilor de rock din România”. Sărind peste mai toate părţile „şcolăreşti”, mă las pe mine de acum şapte ani să vă spun cum vedeam-simţeam-conceptualizam existenţa basiştilor pe scena rock românească. Eu încă sunt de acord cu ce am scris atunci, dar dacă sunt păreri diferite, aş aprecia să le citesc în comentarii. A, şi înainte de orice, trebuie să subliniez că îmi plac basişti din ambele categorii. Până la urmă, e tot despre a fi introvertit sau extrovertit, poveste pe care am detaliat-o cu Tana pe blogul nostru, Hoarding Spheres – Introvertit-extrovertit, fără versus.

Aşadar, despre basiştii din România, în rockul underground:

Din film în film, voyage-voyage

Pentru că există o ordine în haos, oricât de la întâmplare am ales filmele pe care le-am văzut în ultima vreme, s-au legat mult între ele şi s-au legat cu ce mai văzusem înainte. Tot mai puţin de 6 legături sunt necesare pentru a ajunge de la un individ la altul (teoria cu 6 degrees of separation).

„Snowpiercer” – nu mă aşteptam ca Vlad Ivanov („4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”) să aibă un rol secundar atât de important. E un soi de Terminator în Expresul Zăpezii, un tip „greu de ucis”, în stil Bruce Willis, dar la costum. Da, asta e, am simţit un soi de mândrie patriotică.

Presupuneam că am orbul găinii caracteristic caucazienilor când vine vorba de a deosebi persoane asiatice între ele, dar….

Poker cu poveşti din culise

E bine că Leta nu mi-e prietenă. Încă. Altfel cine ştie în ce cu totul altă decadă a vieţii aş fi putut scrie despre un spectacol de-al ei. Raluca Mara, prietena mea actriţă (cea mai veche din categorie, că între timp am mai preluat de la ea şi alte legături actoriceşti) încă aşteaptă să scriu despre one-woman-show-ul „Pasărea Care Nu E”, spectacolul cu drujbă şi atât de multe emoţii clocotitioare, despre care nu am putut scrie decât colateral, dar suficient cât să o fac pe sor-mea geloasă.

În 2010, când Raluca lua Premiul „Maria Filotti” la Gala HOP abia ce plecasem din presa „de Cluj” după două falimente de ziar şi începusem să fiu jurnalist de cinema (pe CinemaRx.ro), după prima mea colaborare cu AperiTIFF-ul (am avut 3 ani de colaborare). În 2010, aşadar, abia mă dezmeticeam despre ce înseamnă cinematografia – fiind total şi complet în urmă cu fenomenul, căci n-am văzut multe filme în viaţa de până atunci (am văzut de vreo 10 ori mai multe de atunci încolo). Avusesem în acel prim an la AperiTIFF interviu taman cu Wim Wenders, preşedintele Academiei Europene de Film, despre care fix atât şi ştiam. Interviul a ieşit bine, aşa de bine încât a doua zi a vrut să vorbească şi nevastă-sa cu mine, delicata şi empatica fotografă Donata Wenders. Ce vreau să spun e că eram cu capul într-ale mele, buimacă şi extrem de entuziasmată.

Când Raluca a revenit la Cluj şi îmi povestea despre interviul ei cu Leta Popescu, luat pentru RegizorCautPiesă.ro, în mintea mea, plină cu vârf şi îndesat de nume de celebrităţi şi somităţi despre care ar fi trebuit să ştiu, dar nu ştiam, s-a făcut un declic care a asociat numele studentei la regie de atunci cu un aer de distincţie şi solemnitate. Am presupus că