Poker cu poveşti din culise

Leta E bine că Leta nu mi-e prietenă. Încă. Altfel cine ştie în ce cu totul altă decadă a vieţii aş fi putut scrie despre un spectacol de-al ei. Raluca Mara, prietena mea actriţă (cea mai veche din categorie, că între timp am mai preluat de la ea şi alte legături actoriceşti) încă aşteaptă să scriu despre one-woman-show-ul „Pasărea Care Nu E”, spectacolul cu drujbă şi atât de multe emoţii clocotitioare, despre care nu am putut scrie decât colateral, dar suficient cât să o fac pe sor-mea geloasă.

În 2010, când Raluca lua Premiul „Maria Filotti” la Gala HOP abia ce plecasem din presa „de Cluj” după două falimente de ziar şi începusem să fiu jurnalist de cinema (pe CinemaRx.ro), după prima mea colaborare cu AperiTIFF-ul (am avut 3 ani de colaborare). În 2010, aşadar, abia mă dezmeticeam despre ce înseamnă cinematografia – fiind total şi complet în urmă cu fenomenul, căci n-am văzut multe filme în viaţa de până atunci (am văzut de vreo 10 ori mai multe de atunci încolo). Avusesem în acel prim an la AperiTIFF interviu taman cu Wim Wenders, preşedintele Academiei Europene de Film, despre care fix atât şi ştiam. Interviul a ieşit bine, aşa de bine încât a doua zi a vrut să vorbească şi nevastă-sa cu mine, delicata şi empatica fotografă Donata Wenders. Ce vreau să spun e că eram cu capul într-ale mele, buimacă şi extrem de entuziasmată.

Când Raluca a revenit la Cluj şi îmi povestea despre interviul ei cu Leta Popescu, luat pentru RegizorCautPiesă.ro, în mintea mea, plină cu vârf şi îndesat de nume de celebrităţi şi somităţi despre care ar fi trebuit să ştiu, dar nu ştiam, s-a făcut un declic care a asociat numele studentei la regie de atunci cu un aer de distincţie şi solemnitate. Am presupus că e un vechi jurnalist cultural, de care ar trebui să-mi fie mare ruşine că habar nu am. Nu i-am spus nimic atunci Ralucăi, dar mă gândeam ce gafe o fi făcut să i se adreseze Letei Popescu cu „tu” în loc de „dumneavoastră”. Am citit interviul lor din 2010 online şi tot nu mi-a picat fisa. Să-l fi văzut pe youtube şi mă lămuream! Leta era mai tânără decât mine (şi încă este, evident). Mi-a picat fisa abia de curând, după ce Leta a luat UNITER-ul pentru debut cu „Parallel”. DEBUT.

Numele pot să te amăgească, sunt şi ele nişte etichete care nu depind de noi, ne-au fost puse de alţii. Pe mine mă mai întreabă câte careva dacă am legătură cu Lia Bugnar (al cărei nume am observat că e pronunţat BUgnar, în timp ce eu am fost întotdeauna bugnar şi cu altă pronunţie nici nu îmi recunosc numele). Nu, nu am nicio înrudire cu actriţa-scenarista Lia Bugnar. Din câte ştiu. La fel, într-un an de AperiTIFF, m-a sunat mama al cărei nume e Giurgiu, să mă întrebe dacă „Oare noi suntem neamuri cu Tudor Giurgiu?” „Nu ştiu, mamă, tu pe mine mă întrebi?!”.

Acum, patru ani mai târziu de la HOP-ul Ralucăi Mara, Reactorul de creaţie şi experiment, pe care l-au pornit la Cluj Oana Mardare, Doru Taloş, Ralu şi Delia Gavliţchi, face proiecte comune cu Asociaţia Reciproca a Letei Popescu. După mai multe “Băi, să îmi faceţi şi mie cunoştinţă cu Leta!” şi “A, tu tot nu o ştii pe Leta… na, dar acum a plecat” am reuşit să ne strângem mâinile după premiera din 12 iunie a lui “Poker” (ajung şi la el, dar hai că e interesant şi cum se leagă nişte lucruri, nu?).

Lucrurile încep să se lege şi între teatru şi film în ţara asta (există “10 pentu FILM” la TIFF, un program de promovare a actorilor de teatru) şi s-au mai legat şi între teatru şi muzică (vezi , spre exemplu, “Mânia.ro” sau “Sânziana şi Pepelea” – cu Mihnea Blidariu sau “Insula” sau “Florenţa sunt eu” cu Ada Milea). Şi s-au mai legat şi între oameni. Asta e cel mai important. Să devenim o comunitate. Să ne cunoaştem, să ne sprijinim, să ne apreciem, să ne criticăm constructiv, să ne scoatem din zone de confort unii pe alţii, să ne #unimsalvăm.

Am început cu “să ne cunoaştem”, deci trebuie să mărturisesc că mi-am făcut un soi de mea culpa pentru că nu am fost prea atentă la ce îmi spunea Ralu cu ani în urmă şi am citit 11 pagini din blogul Letei. Ca să o cunosc. Că doar dacă un om îţi spune nişte lucruri la bere sau ţi le spune pe blog e tot comunicare. În plus, sunt o mult mai bună cititoare decât ascultătoare, căci atunci când citesc TAC. Tac şi absorb. Uite, Leta, să ştii că foloseşti destul de des “ibric”. Nu e cel mai folosit cuvânt – probabil ăla e “teatru” – dar mi s-a părut amuzant. Mi-a amintit de “Cel mai folosit cuvânt” – o snoavă cu un scriitor din romanul “Ce mică-i lumea” de David Lodge, în care cuvântul cel mai folosit al acestuia era, neaşteptat, “unsoare”. Şi, Leta, spui prea des despre tine “ca proasta”. Dar îmi place că obişnuieşti să-ţi pui taguri “leta popescu articole”, “leta” şi “leta popescu”. Dacă te-aş fi gugăluit cumsecade, aş fi ştiut că nu eşti o doamnă, ci o femee.

are you?Nu, nu ştiu destul despre Leta cât să-mi dau seama dacă blufează la “Poker”. Dar ştiu că mi-a plăcut “Poker”. Cum nu am făcut filmologie ori teatrologie, critica mea e una viscerală, mă bazez pe reacţiile pe care le am, adică e de bine dacă un film sau un spectacol mă face să simt ceva – îmi scotoceşte prin inimă, îmi dă pumni în plex, îmi trezeşte fluturi în stomac etc. Iar “Poker” m-a lăsat vlăguită la final. Textul, unul din ăsta de dramaturgia contemporană, dramaturgia cotidianului, nu vine cu nimic nou. Poate doar dacă nu ai nicio idee despre jocul de poker, afli două-trei reguli. Însă senzaţia e foarte puternică, e ca şi aia pe care o poţi avea în faţa unui mesaj stropit pe un perete din Cluj, fotografiat recent de Bianca Felseghi: “Are you living your dream?”. Întrebarea e simplă, răspunsul e dureros.

Trei actori (Valentin Oncu, Paul Socol, Doru Taloș), îmbrăcaţi exact la fel, dar diferiţi ca oameni, joacă faţetele aceluiaşi personaj – Tudor, “un puști de 20 de ani care atrage atenția prin contrastul puternic dintre cum își trăiește viața și cum și-o gândește sau și-o visează”. Scena e umplută doar de Tudori, fără decoruri, ceea ce e suficient fiindcă trebuie să îţi dai seama cât mai curând că Tudor e singur, într-o viaţă goală. Până la final, supravieţuind prin orice rahat în care s-a băgat sau s-a lăsat târât, lui Tudor nu i-a mai rămas să se certe decât cu sine aşa că o face pe trei voci. Când nici asta nu-i mai ajunge, se apucă să se filmeze, ca pentru un video blog pe care nu-l urmăreşte nimeni. E bună găselniţa asta regizorală cu inserţia multi-media, căci fix într-un dialog al surzilor şi orbilor suntem de când cu social media. Toţi vorbim despre mai tot ce ni se întâmplă, numai că nu prea apucăm să şi ascultăm. Avem toţi un public imaginar sau public potenţial şi, până una alta, vorbim cu noi înşine.

Pentru că încă am nevoie de lecţii despre ieşit din zona de confort (unde e cazată şi laşitatea şi lenea) şi despre luptat pentru vise şi despre mizat pe mine şi pe vise cu pot mare, mi-a prins bine “Poker”.

„Poker” se joacă la Reactor şi azi, 22 iunie 2014, de la ora 20:00.

Rezervări: 0747 197 501 sau rezervari.reactor@yahoo.ro

Intrarea: 15 lei (13 lei cu rezervare), 10 lei pentru studenți.

Tudorii Poker*Pentru cine nu e familiarizat cu blogul meu, sunt Raluca Bugnar, jurnalist.

About zoldike

Raluca Bugnar. Vinitură în Cluj, concepută la Petroşani, născută la Deva, trăită în comuna mineră Certeju de Sus. Am făcut liceu de mate-info, facultatea de jurna. Din 2007 trăiesc din scris (evident, nu cel de pe blog). Mă găseşti pe Twitter ca @ralucalexandra.
Acest articol a fost publicat în Culise și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s