Am trecut o bătrânică strada. Şi poate n-am făcut bine

Batranica din Medias

„La Alma.” Acolo vroia să ajungă bătrânica răbdătoare, aşezată cuminte pe un carton pus peste peronul dezolant al autogării din Mediaş. „La Alba?” „Nu, Alma. Ca-n Alma Mater”. Uite că-s mai surdă decât bătrânica asta mică-mică de tot, care şi când se ridică în picioare e abia cât un copil de clasa întâi.  Iniţial m-am dus departe de ea, pe nişte scări, să stau şi eu singură şi să-mi văd de ale mele. Mai aveam 40 de minute până la venirea microbusului spre Cluj – prea puţin timp să adopt o bunică.

„Eşti aici de azi dimineaţă. Ce faci? Unde vrei să mergi? Eu sun să vină ambulanţa” – l-am auzit bombănind pe un bărbat în cămaşa cadrilată. Omul a sunat la 112, numărul gratuit, căci nu mai avea credit. Abonamentul meu era suspendat pentru neplată (şi atunci) aşa că nu aveam de ce să mă bag în poveste. A pus-o pe bătrânică la telefon, aşa cum i s-a cerut de la dispecerat. Ambulanţa n-a fost trimisă. Nu era o urgenţă. Ba chiar, bătrânica avea tot timpul din lume. Chiar avea nişte timp în plus. Se pensionase cu 25-30-35 de ani în urmă. Nici ea nu mai ştia cât a trecut de-atunci. Mi-a spus că vrea să meargă la Alma să-l caute pe cel care o avea în grijă şi să vadă şi ea dosarul cu nu ştiu ce acte. Deşi mă dusesem să vorbesc cu ea, să mai întrerup din boscorodeala agitată a pretinsului (?!) custode de autogară, îmi repetam în gând că nu-i momentul să mă apuce sindromul Maica Tereza. Tocmai cu o sosie de Maica Tereza.

În încercarea mea superficială de a determina dacă bătrânica e sclerozată sau omul autogării e exagerat de bine intenţionat şi agasant, am aflat de la ea că s-a pornit spre Alma (o distanţă de 13 km, cum aveam să aflu apoi pe Google Maps) fiindcă se simţea mai în putere decât ăia care o aveau în grijă. Cică şi respectivul şi nevasta se accidentaseră la picioare (în moduri diferite). În schimb, bătrânica s-a aplecat să-mi indice cu arătătorul unghia de la picior, care îi era şi ei lovită. Unghie pe care n-am văzut-o sub şoseta crem înfăşurată într-o sanda crem.  Mi-am zis că dacă încă se mai poate apleca să-şi atingă degetul mare, dacă încă îşi mai asortează şoseta, cu sandaua şi cu pălărioara, dacă încă îşi mai poate căra bagajele şi dacă încă se gândeşte mai mult la alţii dectât să-şi plângă ei de milă, de singurătate şi bătrâneţe, nu e cazul să-l las pe „autogarist” să-i cheme pe „băieţii de la sechiuriti” să vadă ce-i cu bătrânica. Avea şi el dreptatea lui, dacă bătrânica ar fi rămas singură în autogară până seara, putea fi o victimă a hoţilor.

Bătrânica ştia că sunt puţine curse spre Alma, dar spera să prindă un autocar care trece şi pe acolo. Într-adevăr sâmbăta nu e niciun mijloc de transport care să străbată acei 13 km. Aşteptase pe peronul acela de pe la 11 la 17. Timpul pentru ea se scurgea altfel, în mod clar. Nu părea deranjată că aşteptase 5, 6 ore (pentru un drum care ar dura vreo 15 minute). Cu vitalitatea ei nebănuită şi anduranţa surprinzătoare, mi-a adus aminte de bătrâna  din „La Grande Bellezza”, pe care toţi o credeau gata-mumie şi se purtau cu ea ca şi cu sfintele moaşte.  Am decis să o conving să meargă acasă şi să revină într-o zi lucrătoare, când e deschisă autogara şi poate afla programul autobuzelor. Mi-a zis că a ajuns acolo cu firobuzul, pe care l-a luat din faţa casei şi a adus-o în staţia de lângă autogară aşa că i-am luat una din genţi, am luat-o de mână şi, în vreo 7 minute, am reuşit să parcurgem cei vreo 100 de metri de la autogară în staţie. Distanţă ce includea vreo 2 treceri de pietoni (am trecut o bătrânică strada, bis!). Ne-am dorit toate cele bune, iar eu am fugit spre bagajele pe care le lăsasem lângă o călătoare spre Cluj care apăruse între timp în autogară.

Batranica din Medias

„Ce-ai făcut cu bătrâna?”, se răţoieşte la mine autogaristul. Călătoarea lângă care lăsasem bagajele intervine: „Uite-o, domle, acolo, a dus-o în staţie să plece acasă. Ce, n-o vezi?” Agitat peste măsură, (pretinsul?!) custode de autogară închisă se uita oriunde numai nu în direcţia bătrânei. În timp ce eu şi cealaltă călătoare ne ridicam bagajele să le ducem spre microbusul abia parcat, autogaristul şi-a scos telefonul şi mi-a făcut o poză. Probabil, să mă dea celor de la „sechiuriti” pentru „ce-am făcut cu bătrâna?”.

About zoldike

Raluca Bugnar. Vinitură în Cluj, concepută la Petroşani, născută la Deva, trăită în comuna mineră Certeju de Sus. Am făcut liceu de mate-info, facultatea de jurna. Din 2007 trăiesc din scris (evident, nu cel de pe blog). Mă găseşti pe Twitter ca @ralucalexandra.
Acest articol a fost publicat în Făcute/făcubile și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s