La mulţi ani, domnule Goe!

Rochia cu vapoareDe ce sunt obsedată de stropitori? Probabil n-am să ştiu niciodată. Vedem o mulţime de lucruri pe lumea asta şi fiecare suntem atraşi doar de câteva dintre ele. Un loc bun de a-ţi descoperi micile şi marile obsesii e să te plimbi printr-o piaţă de vechituri. Eu mă uit după degetare, sticle cu forme interesante, stropitori…

Ni se întâmplă o mulţime de lucruri în viaţă, dar ajungem să păstrăm doar câteva amintiri. Celelalte rămân undeva, dar nu le afişezi şi nu simţi nevoia să le vizitezi, povestindu-le iar şi iar, fiindcă nu te-ai ataşat de ele. Sunt ale tale, la fel cum şi suportul de scurs vase e al tău, dar nu-ţi trezeşte vreo bucurie precum o… vază cu flori (ok, era să zic stropitoare).

Una dintre cele mai mişto secvenţe de amintiri din liceu e de la orele de franceză, în care cântam cu profa piese de Joe Dassin sau improvizam scenete după textele lui Guy de Maupassant. Iar din şcoala generală, unele dintre cele mai colorate şi vii amintiri sunt de la serbări. Nu ştiu acum ce se mai întâmplă la şcoala din Certej, dar privind înapoi mi se pare fantastic că noi făceam teatru acolo. „Când aveţi emoţii, să vă uitaţi la munţi, nu la public!”. Pe peretele opus scenei erau desenaţi – reminescenţe comuniste – nişte maiestoşi munţi ai patriei.

La „Scrisoarea a III-a” am avut cele mai multe replici fiindcă aveam cele mai mari note. Asta nu mi-a plăcut prea mult, fiindcă nu mi-a plăcut niciodată să tocesc, dar măcar pe vremea aia aveam mulţi fiori patriotici aşa că textul cu „iubirea de moşie e un zid… bla bla Baiazid” mă amuza într-un mod pe care nu l-am mai simţit mai târziu. De fapt, fiorii patriotici erau dacici, mai degrabă decât româneşti. Cred că am mai zis că eram ceea ce mai nou se cheamă „dacopată”. Am dat la Decebal nu pentru că era cel mai bun liceu, ci pentru că nu aş fi putut concepe să merg în tabăra adversă, la Traian. Revenind la „Scrisoare”, trebuie să spun că, deşi am apreciat că domnul Blaj, dirigintele (şi proful de română), ne-a dat de lucru pentru serbarea şcolară, am fost foarte dezamăgită că nu am avut costume.

Aveam deja aşteptări mari după fulminantul succes cu serbarea dansantă „Şatra”, în care am fost toţi costumaţi cu fuste colorate, baticuri cu ciucuri, clopuri şi mustăţi făcute cu markerul. Şi cu atât mai mari erau aşteptările cu cât ştiam şi ce teatru putem juca, de la „Domnul Goe”.

Domnul GoeDragă Petre, LA MULŢI ANI! M-am tot gândit de o vreme să scriu despre al nostru Goe, dar nu e zi mai potrivită decât ziua ta. Monica îţi era bunică, Alina mătuşică, iar eu ţi-am fost mamiţică. Bianca era călătoarea deranjată de tine, Gabi vroia să te arunce pe geamul trenului ca pe Bubico, Tibi ne stresa cu controlatul biletului, iar Ada ne ţinea pe toţi din scurt cu naraţiunea. Monica, Alina şi cu mine purtam rochii din garderoba doamnei învăţătoare Cotar (adică tanti Lia, mama mea din ultimii 20 de ani). Pe atunci era mai degrabă doamna învăţătoare, căci nu de mult mă mutasem la ei, după moartea bunicii, iar dulapurile de unde a scos rochii, poşete, brăţări, coliere şi pălării pentru noi erau (şi vor fi mereu) mai fascinante decât dulapul din Narnia. Toate trei ne simţeam ca în basme. Aveam recuzită! Pentru rochia cu vapoare a mamiţichii (rochie pe care am ajuns să o port şi în afara personajului) am stat toată noaptea să improvizăm (eu şi tanti Lia) o crinolină din sârme. N-am ştiut dar am cam fost distribuiţi pe „amploa” (:P), adică fiecare jucam ce eram. Instinctele mele materne faţă de oamenii de aceeaşi vârstă erau evidente încă de pe atunci. Când Goe se supăra că trenul nu mai vine, mamiţica trebuia să-l domolească şi când scâncea, trebuia să-i şteargă nasul. N-am să uit cum la serbare ai reuşit să te răceşti, dragă Petre, şi aveai muci reali. Muci cu care nu repetaserăm. Ţi-am şters nasul în cel mai real mod cu putinţă, stresată ca o mamă adevărată, să nu i se facă de râs odrasla în public. Şi erai răcit cobză! Fratele meu, câţi muci! Dar ne-am descurcat ca şi cum asta am fi făcut dintotdeauna. Pff, şi ce aplauze!

Uite-aşa te leagă teatrul pe viaţă. Te scoate din rutină, te duce în basm, te scoate din dramele reale şi te pune în alte situaţii limită, când îţi dai seama că ai mai mult curaj şi mai multă prezenţă de spirit decât bănuiai. De curând am înţeles de ce mă simt acasă printre actori. Fiindcă o învăţătoare de la ţară, femeia pe care nimic nu a oprit-o niciodată (nici măcar cancerul), ne-a arătat că într-o comună minieră, pe scândurile unui cămin cultural unde nu se întâmpla nimic, noi putem să ne plimbăm cu trenul, putem să fim nomazi, care-şi ţopie libertatea în jurul unei vetre de foc imaginare. Doar că focul ăla era înăuntru. Şi încă îl am, nu s-a stins, deşi ador stropitorile.

PS: Hai să facem cumva o întâlnire cu clasa din generală, vă rog.

PS 2: Mi-a spus wordpress-ul că acest blog al meu a împlinit azi 5 ani.

About zoldike

Raluca Bugnar. Vinitură în Cluj, concepută la Petroşani, născută la Deva, trăită în comuna mineră Certeju de Sus. Am făcut liceu de mate-info, facultatea de jurna. Din 2007 trăiesc din scris (evident, nu cel de pe blog). Mă găseşti pe Twitter ca @ralucalexandra.
Acest articol a fost publicat în Culise și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la La mulţi ani, domnule Goe!

  1. Pingback: Colac peste Certej | Zoldike's Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s