Articole noi pe care le recomand pentru citit

knowledge-is-power-occupy-your-mind* Un singur articol de-ar fi să citeşti săptămâna asta, mi-aş dori – de fapt, insist! – să fie acesta: Poveştile celor 14 închisori ale tinereţii lui Octav Bjoza, membru în Garda tineretului român – un interviu publicat de Anca Ştef în iest.ro (intelectualii estului sălbatic, îşi spun ei.) Am citit interviul deja de vreo săptămână şi încă are efect asupra-mi senitătatea şi profunzimea acestui om, un fost deţinut politic în închisorile comuniste. Textul curge de la sine, discursul nu e întrerupt, amintirile fabuloase ale lui Octav Bjoza îţi sunt conturate în minte de descrierile sale limpezi şi atât de vii, chiar după zeci de ani.  Din amintirile sale la Periprava, un episod despre umanitatea păstrată chiar şi-n cele mai oribile condiţii.

Pas alergător către locul de muncă ca să putem să ne facem norma de muncă, care era imposibil de realizat. Și, în ierburile grase, mănoase  ale Deltei înalte până la genunchi și ude de roua dimineții, jos văd un buchet de lăcrămioare sălbatice, înflorit. Eram pățit – un câine lup mi-a perforat cu colții brațul, pentru un morcov, am făcut un pas să îl iau și nu văzusem câinele în spatele meu, câinele gardienilor;  și nu am putut să îl scot pentru că pământul era înghețat, am crezut că pot să îl scot și să îl mănânc. Deși eram pățit, instinctiv smulg lăcrămioarele și după câțiva pași realizez că era 1 septembrie, nu primăvară timpurie… înfloriseră pentru mine? Era ziua în care prietena mea rămasă acasă împlinea 20 de ani. Le-am ascuns, în pământ, în paiele saltelelor, și după aproape un an de zile i-am adus ce a mai rămas din ele… acum 52 de ani.

* Simona Niculescu, o româncă întoarsă din Franţa, unde a învăţat de-a dreptul cum se aplică democraţia, a obţinut în instanţă victoria asupra statului, obligând primăria unei comune să repare drumul impracticabil care o împiedica să ajungă la casa pe care şi-o cumpărase. Povestea ei face parte din seria „Mici victorii civice” din Decât O Revistă. Există speranţă! Dar numai pentru cei cu iniţiativă şi o doză de încăpăţânare. Simona Niculescu „a văzut că, la fel ca în Franța, care are un sistem similar de legi și de instanțe, „dacă faci corect o acțiune, ai un avocat bun și nu ratezi termenele, judecătorii sunt imparțiali și poți câștiga”. Apoi, spune ea, „după ce câștigi prima dată cu statul, capeți o mare încredere și vrei și a doua oară”.” Tot ea a dat în judecată statul şi pentru că a izolat Pungeştiul şi a încălcat dreptul oamenilor la liberă circulaţie, după ce a încercat în repetate rânduri să ajungă la sătenii de acolo pentru a-i ajuta şi a fost oprită de jandarmi.

* Tot de la iest.ro recomand un reportaj făcut în satul Bârlea de unde a fost culeasă colinda antisemită ce a stârnit mare scandal, amenzi de la CNA, o demisie, reacţii ale ambasadei Israel şi parlamentarilor evrei după ce a fost difuzată de TVR Cluj şi preluată apoi şi la nivel naţional. Colinda cu pricina are versuri despre care unii spun că fac trimitere la soluţia finală aplicată de nazism, alţii că e vorba de focul iadului unde ortodocşii îi trimit pe evreii care nu l-au acceptat pe Isus: “A născut un fiu frumos / Anume Iisus Hristos / Toată lumea i se-nchină, / Numai jidovii-l îngână/Jidov, neam afuristit /Nu l-ar răbda Domnul sfânt /Nici în cer, nici pe pământ/Numai la corlan la fum, /Acolo-i jidovul bun, /Să iasă şfară în drum”. Am apreciat felul în care Bianca Felseghi a încheiat reportajul: „Satul Bârlea se usucă şi dispare, casele au fost mai demult tencuite, iar acum de sub coaja “civilizaţiei” care se fărâmă în bucăţi, rămân la suprafaţă vechile construcţii brute şi fără cosmetizări corect politice din blocuri de piatră de râu. E, mai mult sau mai puţin, aceeaşi situaţie şi cu colinda antisemită: un scandal de care cei mai mulţi dintre ei au uitat şi care i-a ajuns din urmă.”

* Negarea Holocaustului şi antisemitismul sunt dintre mizeriile pe care unii de pe la noi le mai ţin sub preş. E interesant cum binele şi răul se inversează uneori. Ca în cazul cuvintelor „rahat”, „hazna” şi „maidan” care au conotaţii pozitive în limbile de unde provin şi prin care au trecut, doar în română au sens peiorativ. Explică Dan Alexe la el pe blog (de altel genul ăsta de articole sunt cele cu care am fost câştigată drept cititor fidel al blogului său).

* După ce marţea trecută,  în 10 decembrie, au încercat să voteze în Parlament legi care să-i ajute să fure cu spor, senatorii şi deputaţii se căiesc. Declaraţiilor lor adunate într-un material de pe Gândul.info sunt o lectură fascinantă. “Nu poţi citi toate proiectele. Sunt 40 în medie pe săptămână, înseamnă 800 de pagini. Nimeni nu citeşte atât de mult nici belestristică, darămite legi. Rămâne să ai încredere în colegii din comisie. Dar acum nici în format electronic, nici în scris, nu au venit proiectele decât cu 5 minute înainte. S-a spus “domne, cei de la Comisie ştiu ce spun”. Menţin ceea ce am spus: am votat ca o cireadă de vaci„, a spus parlamentarul Traian Dobrinescu. Rămânem cu ochii pe parlamentari de acum, ok? Că atâta timp cât urmărim serios ce fac ei şi ce legi îşi fac, prea multe învârteli nu le mai ies. Cel puţin nu alea pe faţă.

#sefurăcaîncodru a devenit #sefurăcodru căci românul, cândva frate cu codrul, a uitat de sentimentele sale şi anul acesta a tăiat de patru ori mai mulţi arbori decât în 2012. Aproape 27 de mii de infracţiuni legate de furtul de lemn au fost constatate anul acesta. „Avem peste 550.000 hectare nepăzite, acestea sunt primele la îndemâna hoților și am propus prin Codul silvic ca paza pentru aceste mici proprietăți private să fie asigurată de Romsilva”, a menționat ministrul Lucia Varga în interviul pentru Focus-Energetic.ro. Nu că nu s-ar fura şi cu implicarea directă a celor angajaţi în structurile statului, tocmai fiindcă aceştia sunt deja gata organizaţi, precum am aflat din presă în repetate rânduri. Însă Lucia Varga declară în interviul citat că vrea să facă cadastru silvic, să se ştie ce bucată de pădure a cui e, vrea să dea afară angajaţi silvici care nu-şi fac treaba şi să împădurească cam 1 milion de hectare în locul hectarelor de pădure care vor fi retrocedate. Hectarele ce ar urma să fie împădurite de stat sunt din pământurile degradate, părăsite, iar banii sunt ceva excedente bugetare pe care le-ar avea ministerul. Tare bine sună, să le vedem şi puse-n practică.

* Despre un cu totul altfel de politician decât tipologia dezamăgitoare cu care ne-am obişnuit aflăm din materialul publicat de The Guardian. Jose Mujica, preşedintele din Uruguay, prima ţară din lume care a legalizat canabisul, chiar zilele trecute. Despre Mujica, descris adesea drept cel mai sărac preşedinte din lume, aflaţi câte ceva în limba română de aici. Ales la conducere din 2010, Mujica îşi donează aproape tot salariul pentru săraci şi mici întreprinzători, locuieşte cu soţia într-o locuinţă cu un singur dormitor, e carismatic, raţional şi are o argumentare dezarmantă pentru tot ce face.

Nu sunt cel mai sărac preşedinte. Cel mai sărac este cel care are nevoie de multe pentru a trăi. Stilul meu de viaţă e consecinţa directă a rănilor mele. Sunt produsul istoriei pe care am trăit-o. Au fost ani în care aş fi fost fericit doar să am o saltea pe care să dorm”, a spus pentru The Guardian Mujica, fost luptător de guerrilă, împuşcat de 6 ori de poliţie şi deţinut timp de 14 ani într-o închisoare militară.

Lumea va avea mereu nevoie de revoluţie. Asta nu înseamnă împuşcături şi violenţă. O revoluţie înseamnă să-ţi schimbi modul de a gândi. Confucianusmul şi creştinismul au fost ambele revoluţionare”. Referindu-se la protestele actuale din lume, Mujica spune, cinic: „Protestatarii vor ajunge, probabil, să lucreze pentru multinaţionale şi să moară de pe urma bolilor moderne. Sper să mă înşel legat de asta.” Preşedintele Uruguayului locuieşte la o fermă lângă Montevideo şi promovează obiceiuri precum reciclarea şi înfrânarea consumerismului. Cât despre legalizarea canabusului el spune, simplu „Nu e vorba despre a da frâu liber şi a face la vedere. E un pas logic. Vrem să ne tragem utilizatorii departe de afacerile clandestine”.

* Un interviu de pe HotNews.ro despre „taxa pe botoşei” cu Gabriel Diaconu, un medic psihiatru care lucrează în privat acum, dar analizează cum „funcţionează” anumite părţi din sistemul sanitar românesc. E fie de citit, fie de văzut/ascultat, fiindcă e cu video inclus. Atenţie #nefură! Corupţie, corupţie, corupţie peste tot. N-avem decât să ne trezim, să devenim vigilenţi şi să ne împotrivim 24/7 până când lucrurile încep să se mai cureţe. „Şi vine Ministerul Sănătăţii şi spune Ţară săracă, bani putţni. Mie aici mi se taie filmul. Că nu este nici ţara săracă şi culmea nu sunt nici bani puţini. Sunt atât de mulţi bani.

About zoldike

Raluca Bugnar. Vinitură în Cluj, concepută la Petroşani, născută la Deva, trăită în comuna mineră Certeju de Sus. Am făcut liceu de mate-info, facultatea de jurna. Din 2007 trăiesc din scris (evident, nu cel de pe blog). Mă găseşti pe Twitter ca @ralucalexandra.
Acest articol a fost publicat în Văzute/ văzubile și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s