Poveşti de la Certej, fără cianură (3)

De ce credeţi că oamenii din localităţile miniere, de unde s-au extras tone de aur vreme de zeci şi zeci de ani, sunt tot săraci sau, în orice caz, nu sunt bogaţi, în felul în care ar trebui să fie cineva care şade pe un maldăr de aur?

Exploatarea Certej, la începutul anului 2013

Exploatarea Certej, la începutul anului 2013

„În decursul timpului, mulţi ţărani care se ocupau cu mineritul din timpuri străvechi se văd siliţi să se angajeze ca salariaţi la lucru în mine, întrucât minereul pe care îl scoteau pe cont propriu era preschimbat la oficiul de schimb pe un preţ derizoriu. De asemenea, statul lua forţat pe seama lui orice teren al ţăranilor în care se găsea minereu aurifer. În această situaţie, „obştea locuitorilor din Certej e alcătuită aproape numai din mineri săraci ce se hrănesc din lucrul aspru al mineritului”, după cum recunoaşte un funcţionar al statului în 1974″

Citatul de mai sus e din „Din istoria regiunii miniere Certej-Săcărâmb”, 1971, coordonator David Lazăr, şi preia informaţia din volumul „Exploatarea muncii copiiilor în minele statului din Transilvania, în a doua jumătate a secolului al 18-lea” de Ileana Balzac.

Eldorado de la Certej

Eldorado de la Certej

Scriam data trecută pe acest blog despre Săcărâmb, locul care a dat lumii aurul cel mai pur în vremea Imperiului Habsburgic. Foarte mult aur. Asta nu înseamnă că au sătenii clanţe poleite cu aur. 

Dincolo de povestea cu cianurile, ceea ce mă pune în poziţia de a fi împotriva exploatării de la Roşia Montană, Certej (şi celelalte) este paloarea argumentului economic care susţine redeschiderea unor cariere de suprafaţă în astfel de foste sate miniere, adică argumentul că vor apărea locuri de muncă şi va fi dezvoltare economică şi oamenii o vor duce bine. Dezvoltarea adevărată nu poate fi decât una durabilă, ori deschiderea unei cariere de suprafaţă presupune numai câţiva ani de muncă şi apoi o eternitate de gestionat iazurile cu cianuri şi haltele de steril să nu provoace accidente, de refăcut pădurile şi, mai ales, de păstrat curate sursele de apă potabilă. După cei câţiva ani cât unii dintre locuitori, câţiva, ar putea avea salarii, activitatea va înceta din nou, iar oamenii vor rămâne la fel de dezorientaţi şi săraci precum înainte. Şi mai bolnavi.

Proverbul spune că dacă vrei să ajuţi pe cineva să nu moară de foame, îi pui undiţa în mână, nu-i dai doar nişte peşte.  Fiindcă veni vorba de asta, în vara asta ne-am cazat la Roşia Montană, pe perioada FânFest-ului, în grădina unui om cu iniţiativă. Îşi făcuse aproape de casă 3 lacuri în care creştea peşti. În lacul cel mai mare, cu apă tulbure, avea crap. În celelalte două avea păstrăvi – unul cu puieţi, altul cu adulţi. Pentru că peştii nu puteau trăi decât într-un mediu propice, le crease condiţii la fiecare. Unora le tulbura apa cu o elice poziţionată într-o cuşcă de metal la fundul apei, celorlalţi le oxigena apa cu ajutorul unor furtune care ţâşneau în sus. Într-una din zile l-am văzut şi la pescuit, pentru cina familiei. I-au luat vreo 3 minute să prindă 8 peşti, şi ar fi putut să-i pescuiască şi cu strecurătoarea, însă a venit cu o lansetă de vreo 5 metri şi cu momeală. Plăcerea lui, nu poţi râde de om în curte la el! (Mă rog, poţi, dar cu drag şi numai după ce te bagi la tine în cort.)

Rosia Montana, lacuri cu peste

Rosia Montana, lacuri cu peste

Să revin la mine, la Certej (cu gândul).

La mijlocul anilor 2000, în ultimul an dinaintea închiderii exploatării Coranda-Certej s-au cheltuit bani pentru zugrăvirea clădirilor exploatării şi văruirea gardurilor şi pomilor din zona exploatării. Se zvonea deja că vor veni investitorii şi trebuia să arate totul dezirabil. O spoială de ochii lumii, înainte să fie lăsate clădirile în paragină. Pe care le-au şi zugrăvit roz! Tot în ultimul an dinaintea închiderii minei, la Ziua Minerului, am avut obişnuita mare petrecere pe stadionul de fotbal al comunei, cu concerte de muzică poulară, târg cu diverse nimicuri, mici şi bere. Câteva luni mai târziu, minerii nu mai aveau servicii, nu mai aveau bani. La ultimul Paşte din timpul cât a fost deschisă exploatarea de stat toată lumea avea haine noi, unii chiar şi maşini, deşi erau şomeri de câteva luni. Prin 2007, balcoanele blocurilor din centrul comunei erau pline de „farfurii”, de-am ajuns la ştirile naţionale. Certejul, era comuna cu peste 1.000 de antene parabolice. La noi în sat, ca la NASA! Autorităţile cheltuiseră aiurea banii pe zugrăvit şi petreceri. Minerii şi familiile lor îşi cheltuiseră banii din salariile compensatorii pe ţoale, fiare vechi cu anvelope uzate şi ca să-şi asigure „o viaţă întreagă la umbra frigiderului„, în faţa tembelizorului, cu cât mai multe posturi, să nu scape vreun rahat, cumva. 

Certejul e un caz aparte şi mi-e imposibil să faci generalizări referitoare la populaţie. Iar asta se întâmplă mai ales pentru că sentimentul de comunitate, dacă a existat vreodată, nu l-am simţit în anii cât am stat acolo. În mijlocul satului stau „blocurenii”, veniţi în timpul comunismului să lucreze la mină, mai ales din Moldova. Zonei de blocuri i se spunea mai demult „MŢŢ” – Moldoveni-Ţigani-Ţânţari. Locuitorii de la case (din partea de jos şi din partea de sus a satului) au faţă de „blocureni” doze mai mari sau mai mici de dispreţ, aere de superioritate, neîncredere (şi alte asemenea), aşa cum se obişnuieşte să aibă „băştinaşii” faţă de cei veniţi mai târziu, „vinituri”, cum (ni) se zice la Cluj. Viaţa mea s-a întâmplat să fie şi ea aparte, aşa că am locuit o vreme într-o casă din partea de jos a satului (către Deva), iar apoi în partea de sus (către Săcărâmb) şi nu mi-a fost dat să văd prea multe relaţii de prietenie şi comuniune. Spre exemplu, cei mai din deal spuneau mereu despre cei din vale că sunt mai leneşi şi bârfitori fiindcă în partea de jos a satului cele mai multe case aveau în faţa gardului, la şosea, bănci de lemn pe care se strângeau seara vecinii să vorbească. Mie mi se părea foarte frumos să se întâmple aşa, însă din păcate tendinţa naturală de a forma legături comunitare, inter-umane era văzută de ăştialalţi ca un derapaj de la valorile morale.

Îmi doresc foarte mult ca oamenii din satul meu să înveţe să fie o comunitate pentru că sunt convinsă că ar putea face multe lucruri împreună, dar mai nimic singuri. Şi îmi doresc să îndrăznească să aibă iniţiative. Noi, la Certej, nu suntem declaraţi zonă mono-industrială precum Roşia Montană, dar abia câteva afaceri au îndrăznit să se înfiripe. Cineva şi-a făcut, cu succes, o brutărie (cu tot cu depozit de grâne, cultivate în sat), a mai fost un abator, care făcea şi mezeluri apreciate – am văzut camioanele de livrare şi prin Cluj, doar că abatorul şi fabrica de procesare de carne s-au închis. O vecină, înainte să plece la muncă în Italia, îşi făcuse crescătorie de ciuperci champignon. Erau minunate, dar, din păcate, noi eram printre foarte puţinii clienţi. (Cred că tot neîncrederea îi făcea pe oameni să se ferească din a cumpăra ciuperci.) Ultima dată când am fost acasă am văzut că, pe uliţa învecinată, cineva s-a apucat de apicultură. Însă marea partea a populaţiei e în aşteptarea unei salvări externe. Tineri nu mai sunt mulţi, s-au împrăştiat care pe unde. Cine nu a mers la studii superioare şi nu s-a stabilit la oraş, a plecat la muncă fizică în străinătate. Cei rămaşi lucrează mai ales la cablaje, la Deva, o muncă istovitoare şi plictisitoare, de robot, plătită foarte prost.

Apicultură la Certej

Gândindu-mă iar înapoi în timp, am o senzaţie stranie să-mi amintesc cum bunica mea îşi lucra pământul împreună cu o femeie de la bloc – tanti Anuţa. Bunica fusese contabilă, a făcut cancer, a plecat de la Deva şi s-a mutat la Certej. Dădea cu sapa şi căra cu spatele, dar pe undeva rămăsese o doamnă, iar relaţia ei cu tanti Anuţa – aşa cum am putut-o analiza mulţi ani mai târziu – era o relaţie de stăpân – servitor. Cu mintea mea de copil, o vedeam ca pe o relaţie amicală, între două femei de vârste apropiate, care muncesc împreună. Însă nu era deloc aşa şi am înţeles abia mai târziu şi de ce: tanti Anuţa era o străină, venită din Moldova, cu soţul miner, nu avea pământ la noi în sat. Oamenii cred mai departe că acela care are pământul îi este superior, ca fiinţă, celui care nu are pământ şi poate oferi doar efortul său fizic, munca. Ciudat ar mai fi să pui motto: „Munca e brăţară de aur” într-o localitate minieră, nu? Cum am arătat cu citatul de la început, munca era devalorizată încă de pe timpuri, ceea ce făcea uşor ca apoi şi omul să simtă sau chiar să-şi piardă valoarea şi să fie uşor de manipulat în mâinile conducătorilor. 

A, şi revoltele minerilor nu au fost întotdeauna mineriade, ci se numeau răscoale şi erau pornite chiar din inima împovărată de nedreptăţi ale celor care trudeau în subteran, nu erau dictate de vreun Ion Iliescu.

„Din istoria regiunii miniere Certej-Săcărâmb”, 1971, coordonator David Lazăr, 1971, citează la pag. 57 din „Situaţia minerilor” de Al. Neamţu:

„La începutul lunii martie 1785, Ilie Stefu, zis Fârţală, fiu de miner din Săcărâmb, locuitor în Hondol, este reţinut de autorităţile militare, fiind bănuit că vrea să înceapă o nouă răscoală. Despre intenţiile sale, popa Matei din Sântandrei relata următoarele: în luna decembrie, după Sfântul Nicolae, am venit cu dânsul de la Hondol şi pe drum Fârţală zise către mine: Ştii ce am de gând? Eu voiesc să încep din nou răscoala care a început-o Horea şi n-a dus-o la sfârşit, dar s-o încep mai bine şi cu puteri mai mari decât a făcut-o el.”

Da, înseamnă mult pentru mine UNIŢI SALVĂM Roşia Montană. Şi Certejul. Şi Bârladul. Şi ţara. Şi, mai cu seamă, pe noi înşine de obiceiuri proaste, de delăsare, de manipulare. Împreună şi cu iniţiativă, să construim, nu să distrugem.

About zoldike

Raluca Bugnar. Vinitură în Cluj, concepută la Petroşani, născută la Deva, trăită în comuna mineră Certeju de Sus. Am făcut liceu de mate-info, facultatea de jurna. Din 2007 trăiesc din scris (evident, nu cel de pe blog). Mă găseşti pe Twitter ca @ralucalexandra.
Acest articol a fost publicat în Fără categorie și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s