Şi mie îmi plac străinii

To share is to care!
Add to FaceBookAdd to Twitter

Era o dată ca niciodată la Timişoara formaţia Melting Carousel a amicului Miţă J. şi aveau ei o piesă foarte faină – „Romanian Girls” – despre atracţia magnetică a româncelor pentru străini. Atracţie bazată pe faptul că „nu-s de-ai noştri” şi deci, sigur sunt mai cu moţ, mai cu bani, mai potenţi, mai, mai, mai. Am auzit că sunt băieţi isteţi, români dară, care merg în baruri şi vorbesc în limbi ca să agaţe. Şi funcţionează. O fi legendă, dar o cred.🙂

Şi mie îmi plac străinii. Îmi plac de numa-numa atunci când îmi povestesc lucruri pe care nici nu mi le-aş fi imaginat, fiindcă ceea ce îmi pot eu imagina ţine de contextul în care trăiesc şi, deci, e limitat. Plăcerea pe care o simt atunci când mintea mea e pusă să facă exchibiţii pentru a înţelege pe cineva care vine din cu totul şi cu totul alt sistem, loc şi societate e una antropologică, dar care îmi mângâie neuronii cu senzualitate şi îmi dă fiori comparabili cu ce simţi când ai orgasm. Ador să privesc cum se sparg clişee şi stereotipuri şi mintea mea se eliberează. E o senzaţie absolut minunată!

* Ştim că în Rusia e frig, frig ca dracu’. Ne gândim la Siberia şi ne vin în cap numai căciuli cu blană, cojoace, mocasini. Şi vodkă. Tot pentru încălzit. Ei bine, Anna, prietena din Rusia pe care mi-am făcut-o la Comedy Cluj, unde ea a venit să promoveze comedia „Fetele yakuza nu plâng niciodată„, mi-a spus că, din păcate, partea cu vodka e adevărată. Tot mai adevărată căci şi intelectualii s-au apucat de băut, fiind copleşiţi de disperare şi deprimare (chiria pe o cameră la Moscova poate să fie 1.000 de euro pe lună, iar salariile nu sunt cu mult peste). Însă hainele călduroase în care îmi imaginam că sunt înfofoliţi ruşii nu există la ei în magazine. Anna şi-a luat plovăre groase, tricotate, cu modele din acelea scandinave, din secondurile din Cluj. Era extaziată. „N-am mai văzut bluze aşa groase, la noi, parcă sunt nebuni, ne vând în magazine numai chestii din astea” – şi-mi arată sfeteraşul negru cu nasturi, subţire cât o copertă de caiet.

* Chinezii, pentru a scrie pe internet cu alfabetul lor de semne, ar avea nevoie de tastaturi cu peste 5.000 de taste! Şi pe-aici se plâng unii că trebuie să se complice pentru a folosi ă,î,â,ş,ţ. ;)) Sam Voutas, regizorul filmului „Felinarele roşii din Beijing” (despre care am scris aici), e de origine grec, născut în Australia şi mutat în China din copilărie. Da, ştie să vorbească şi să scrie în chineză. Mi-a arătat pe telefonul lui cum e să compui un SMS în chineză. Sistemul, acelaşi folosit şi pentru comunicarea pe internet, e un fel de „insert simbol”. Utilizatorul se uită printre cele 5.000 de simboluri şi îl alege pe cel potrivit cum am alege noi o pictogramă, o imagine. Pentru a spune „salut” în chineză ai nevoie de două simboluri pentru că ei, de fapt, spun „Eşti bine? / You Good?”, ceea ce mi se pare foarte tare. Un salut foarte deschis la comunicare.🙂

Conversaţia am pornit-o eu de la fascinaţia pe care o am faţă de felul în care oamenii care au sisteme diferite de scriere ajung să gândească în cu totul alţi termeni şi le e greu să se înţeleagă între ei. Pentru noi occidentalii, care scriem de la stânga la dreapta şi timpul curge aşa, pe o linie orizontală, în timp ce pentru asiatici, care scriu de sus în jos, timpul curge la fel, pe verticală. Vroiam să aflu mai multe despre asta şi a fost foarte interesant să vorbesc cu o persoană căreia îi vine natural, din copilărie, să vizualizeze timpul şi să gândească pe ambele sisteme. „Odată, pe genericul unui film, am scris titlul şi numele meu cu aliniere chinezească, iar prietenii mei non-asiatici nu au priceput nimic. Le era greu să citească altfel decât de la stânga la dreapta”. Replica mea preferată din filmul cu care el a venit la Comedy Cluj a fost: „Dacă nu ai hardware nu poţi să instalezi software”.

* În fiecare zi mă gândesc ce norocoasă sunt să stau la Cluj, această bulă roz din ţară, unde lucrurile merg cu totul altfel şi unde poţi avea ceea ce nu este în alte oraşe: un flux permanent de oameni şi idei noi, evenimente pentru oricine şi o grămadă de motive de trezit dimineaţa şi de ieşit din casă, „melting pot” cultural, cluburi de toate felurile deschise până în zori, cafenele cu multă muzică nouă şi multă muzică veche, wi-fi, non-stopuri deschise non-stop, cartiere cu stări de spirit şi stiluri de viaţă diferite, aşa încât dacă dai o tură prin tot oraşul parcă ai vizita vreo cinci localităţi… o mulţime de lucruri care să te ţină în priză şi cu mintea deschisă. Şi străinii veniţi luna trecută aici au simţit toate astea şi au spus de nu ştiu câte ori că s-au îndrăgostit de Cluj şi că e cel mai fain oraş în care au fost. Oameni veniţi din Londra, Munchen, Berlin, Moscova, Beijing şi care îşi făceau planuri să găsească motive de a se întoarce anul viitor la Cluj. Pentru că avem un mic New York aici. Şi pentru că în străinătate nu umblă câinii cu colaci în coadă şi nu e cerul mai albastru, nici locurile de muncă mai uşor de găsit şi nici oamenii mai bun. Despre chiriile la Moscova am spus că sunt incredibil de piperate, Bucureştiul nici nu se compară, dar am aflat că şi în Germania e îngrozitor să îţi cauţi chirie. Şi acolo sunt oameni care vor să te bage într-o pivniţă sau într-o cămară şi să te jupoaie de bani. Enno Reese a făcut un scurtmetraj foarte simpatic pe tema căutatului de chirii – „2 camere, un balcon”, din care am aflat că proprietarii germani preferă să dea apartamente în chirie cuplurilor, iar tinerii pretind că sunt logodiţi pentru a avea unde să stea. La Cluj proprietarii se feresc de studenţi, dar, să recunoaştem că e mai bine. Student eşti doar 3 ani, apoi scapi de „stigmat”, dar ideea de a mima upluri de câte ori eşti singur şi nu ai unde sta e cu mult mai aiurea. (Plus că îţi găseşti la Cluj casă foarte faină şi dacă eşti student, singur; am caz recent, atestat. :P) Apropo de dragostea cu năbădăi faţă de Cluj, actorul german Michael Kranz (a jucat în „Die Hummel”, care a câştigat trofeul pentru regie la Comedy Cluj) a spus răzând entuziasmat că şi-a dat seama cum e vampirismul mai nou în Transilvania: „De când sunt aici sunt tot într-o petrecere şi într-o socializare. Aşa e vampirismul aici, ne-aţi chemat să ne sugeţi energia, nu sângele”. Ce-i drept, am luat şi eu ceva din energia lor, fiindcă erau un grup aşa eclectic şi mereu binedispus, ar fi fost păcat să nu mă contagiez cu energia lor. Da, şi de asta mi-au plăcut străinii ăştia: puteau conversa plini de exaltare şi se puteau distra fără să se preocupe exagerat ce se întâmplă şi ce fac ceilalţi şi fără a-şi tot regla stările unii după alţii. De învăţat!🙂 A! Singura problemă a Clujului, de care mi-a zis Afi Khan, producătorul britanic de origine pakistaneză a filmului „Four Lions”, e că nu sunt magazine unde să se vândă discuri pe vinil sau postere de filme, mai ales din cele de colecţie.

* „Hell” în germană înseamnă strălucitor. Iadul din engleză e iluminarea germană.  Fascinant.

* Mi-a plăcut că mulţi dintre ei aveau telefoane care nu erau altceva decât nişte telefoane. Acele obiecte care pe aici devin preistorie, fiindcă tot mai mulţi vor să dea Twitter despre cât de bună e pizza, fix în timp ce mănâncă prima felie sau să trimită poze blurate de la concertul la care se află în acel moment. Pe de o parte îmi place comunicarea asta instant cu toată lumea, dar mie nu mi se potriveşte şi mă bucur că mai sunt şi prin alte părţi oameni care preferă să trăiască lucruri fără a le şi nara sau expune în acelaşi timp. Mergeam într-o seară spre Gazette, pe Eroilor, într-un grup mare de oameni – români şi străini. Telefonul cuiva dintre străini a sunat şi toţi ne-am oprit. Apoi cineva a spus: „Totuşi, telefoanele noastre sunt mobile” şi am râs toţi.

* Mi-a mai plăcut momentul în care cei de la jumătatea de masă unde stăteam am realizat brusc că ştim toţi franceză şi de pe o secundă pe alta am schimbat limba în care conversam din engleză în franceză, ceea ce a fost super tare, mai cu seamă că limbile materne erau altele. Vă doresc să experimentaţi aşa ceva fiindcă e o senzaţie foarte plăcută – în special pentru cine vede lumea ca pe „sătucul global”.

About zoldike

Raluca Bugnar. Vinitură în Cluj, concepută la Petroşani, născută la Deva, trăită în comuna mineră Certeju de Sus. Am făcut liceu de mate-info, facultatea de jurna. Din 2007 trăiesc din scris (evident, nu cel de pe blog). Mă găseşti pe Twitter ca @ralucalexandra.
Acest articol a fost publicat în Culise, Făcute/făcubile și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s