Sibiul din perspectiva unei minorităţi

To share is to care!
Add to FaceBookAdd to Twitter

* Autobuzul numărul 1, plin de oameni dintre care mulţi în vârstă, a trecut prin faţa mea în Sibiu, cât stăteam la o trecere de pietoni. Pe autobuz scrie mare, cu majuscule: CIMITIR. Am râs singură tot drumul pe jos.

* Stăteam la ţigară şi l-am auzit pe un chelner spunându-i altui chelner că dacă parchezi maşina cu roţile ori îndreptate la stânga, ori la dreapta, nu-ţi pot ridica maşina parcată în loc nepermis. Bine, se vor chinui să facă asta şi îţi vor strica plăcuţele de frână, care, în cazul chelnerului respectiv, au costat 300 de lei. „Dar n-o pot ridica, mă! Îţi dai seama?! Mda, a mea are şi aproape 3 tone şi ei pot căra numai maşini de vreo tonă…” Am râs iar, în gând.

* Azi plec de la Sibiu, unde am venit acreditată la Astra Film Festival, am văzut multe documentare foarte faine (vreo 16) şi m-am reîmpăcat cu mine, fiind singură printre mulţi, mulţi oameni, care mai de care mai boemi, iar eu mi-am dorit să fiu singură şi să fiu bine, ceea ce mi-a şi ieşit şi sunt foarte mândră.😛 Aseară mi s-a făcut poftă totuşi de socializare aşa că la gala de premiere am fost deschisă întru cârcotit cu colegii de scaune. Aşa am cunoscut nişte bloggeri /jurnalişti, acreditaţi şi ei la festival Alexandra Palconi, Cristian Sitov, Angela Carabaşu – care lucrează la radio şi înainte în presă şi Răzvan Pop – pe care cu greu l-am recunocut ulterior în poza de pe blog.

Gala, despre care am scris aici, a fost prezentată şi cântată de Selena Vasilache, fostă componentă în trupa Candy, şi a fost un eveniment plin de gafe şi momente de scărpinat în vârful capului, de râs în hohote, dar stil „face palm”, şi a arătat ca Cina cea de taină şi nuntă şi s-a încheiat cu bairam în foaier cu Fanfara Transilvania. Regizorul Cristi Puiu, pus în mijlocul mesei, se apucase să ronţăie la un moment dat un măr că prea mustăcea pe sub mustaţă şi se hohotea cu „colega de bancă” Andreea Esca. Ea a şi mărturisit deschis la microfon că nu credea că s-ar putea distra aşa bine la un festival de film documentar şi că se simte fix ca la o nuntă. Directorul de festival a încheiat toată gala anunţînd că urmează concert şi întrebându-se cu voce tare, el, organizatorul, dacă oare lumea de la Cina Cea de Taină de pe scenă ar trebui să coboare sau nu.

„Doamna Esca, mai doriţi să adăugaţi ceva?”, a fost concluzia directorului de festival. Esca, pomenită cu microfonul în mână, a zis că, dacă tot are ocazia şi dacă gala se va transmite pe undeva, propune înfiinţarea unui cinematograf la Sibiu. Astra Film Festival s-a ţinut la Casa de Cultură a Sindicatelor, un loc care pe cât de comunist sună, pe atât a şi rămas, estetic vorbind. Dar măcar are săli funcţionale în care se pot vedea filme aşa că e bine. Defilăm cu ce avem, adicătelea. Ah, dar am deviat. Deci plec azi de la Sibiu şi, fiindcă sunt o   minoritate, deduc, nu prea am cu ce pleca. Clujenii sunt minoritate la Sibiu. Duminica dacă vrei să pleci de aici cu tren nu este – nu circulă duminica. Autocare sunt mai multe, dar nu circulă cursa care mi se potrivea mie cel mai bine, fiind pusă seara, după ce terminam liniştită interviul cu Tracy Worcester şi îmi luam bagajul de la hotel. Aşa că mă voi căra cu bagajul după mine şi voi fugi cu taxi la autogară, după interviu, sperând ca totul să meargă ca pe roate şi să plec de aici. Nu de alta, dar deja mă aşteaptă Clujul înnebunit de dor. :))

* M-am simţit minoritate şi pe străzi, cât m-am plimbat, fiindcă am fumat. N-am mai văzut decât vreo doi bărbaţi cam dubioşi care fumau, femei nicidecum. În jurul Casei de Cultură a Sindicatelor fumează multă lume, mai cu seamă că în primele zile nu s-a fumat în foaier. Pe străzi însă, sibienii sunt nefumători. Recunosc că am fumat şi la hotel, am pus scaunul lângă fereastră şi m-am cocoţat cât mai comod, să fumez „afară”. * Cu toate că festivalul a acreditat jurnalişti online şi bloggeri, internetul a fost o problemă. Era wifi în foaierul de la Casa de Cultură a Sindicatelor, dar mie mi-a mers pe intervale prea scurte să pot lucra ceva. Ne-am dat seama aseară că parola era ba una, ba alta. Nici stikuri de net nu au mers. Nici cel pe care l-am avut eu şi nici al altora. Era ceva dubioşenie de zonă fără semnal. Aşadar, dacă nu aveai pe telefon erai puţin degeaba, erai o minoritate. Eu mi l-am scos de pe telefon cu luni în urmă fiindcă nu aveam unde să-l folosesc la Cluj, decât dacă mă apucau transmisiile live de pe troleu. :))

*Din cauza netului pe care îl cerusem în prealabil de la organizatori, am fost cazată la un hotel aflat relativ aproape de festival (m-a învăţat un taximetrist o scurtătură). Dar la hotel nu am mai văzut pe nimeni din tot festivalul, deci iar am fost specială. În afară de cei doi portari (un tinerel – Doru şi un nene cu şapcă) şi de cele două tanti care mă întrebau dacă vreau alte prosopae, nu am văzut chip omenesc. Voci am auzit, aşa că ştiu că mai erau şi alţii cazaţi. Hotelul a fost foarte ok, deşi e indecis dacă e de 4 sau de 3 stele şi afişează ambele variante. Oricum pentru ce îmi trebuia mie (net, apă, pat), a fost peste măsură.🙂 M-am simţit, adică încă mă simt ca acasă. Ba chiar mai bine ca acasă (dar asta e din cauza mea, eu mă simt bine cu mine în ultima vreme).😛 Minoritate cum spuneam că sunt la hotelul acesta, aseară când m-am întors dintr-o cafenea cu wifi unde am mers cu bloggerii pe care i-am cunoscut, uşa era încuiată. Da, uşa hotelului era încuiată. Nu, nu are sonerie. Îmi luasem caş pane la pachet şi stăteam cu el în braţe în faţa uşii. Noroc că uşa e de sticlă, că nu ştiu cât se auzea cât băteam în tocul ei de termopan. La un moment dat a venit şi nenea portar să îmi deschidă şi s-a scuzat că a fost la bucătărie să pregătească ceva. M-am simţit de parcă aş fi stat la unchiu, aş fi avut 16 ani, şi l-aş fi deranjat la 2:30 când mă întorceam, obraznică, de la disco. A fost foarte tare. :)) Ştiţi, restul oraşelor din ţară nu-s la fel ca şi Clujul care nu doarme niciodată.

* În paralel cu festivalul au fost şi moaştele unui sfânt în oraş. Mare înghesuială acolo, am auzit. Au fost vreo 30 de politicieni, lumea s-a înghesuit, mi-a povestit ceva tipă care arăta a homeless şi pe care am „cunoscut-o” la non-stop. Singurul non-stop din centrul Sibiului. Atâta m-a tot îndemnat să merg la moaşte, mai că nu m-a luat să mă ducă – oricum ea mai vroia să meargă să mai ia nişte noroc. Nu i-am spus că sunt atee. Uneori trebuie să-i laşi pe oameni să creadă că eşti cu ei, într-o majoritate. Gargalon i-ar spune Kurt Vonnegut. Adică mulţimi de oameni care nu au nimic relevant şi personal comun. Cum sunt clasele de la şcoală, oamenii născuţi într-o localitate, cei care călătoresc la un moment dat cu acelaşi avion. Adesea, religiile crează gargaloane, fiindcă fiecare înţelege altceva de acolo. Am mai păţit să fiu băgată într-un gargalon religios după proiecţia documentarului „Păcătoasa Teodora” de Anca Hirte când o tipă din sală (de vreo 35 de ani) a pus o întrebare ca din partea tuturor, noi, cei din sală, creştini ortodocşi. Acum că la festivalul ăsta erau filme făcute de musulmani, israelieni, tot felul de străini, care ar fi putut să fie de tot felul de religii sau de niciuna, la asta, desigur că tipa nu s-a gândit. Încă mai avem cale lungă până să pricepem că nu avem nevoie de gargaloane şi chiar dacă absolut fiecare persoană ar fi o minoritate ar fi perfect. Că, de altfel, aşa şi e. Fiecare suntem numai unul. Singularitate, nici măcar minoritate. Înainte de a exista plural sau general, să nu uităm niciodată de singular, de la care porneşte orice mulţime. Mi se întâmplă că de câte ori reuşesc să mă cunosc un pic mai bine, devin mult mai deschisă şi mai tolerantă cu ceilalţi. E o chestie de încercat, s-ar putea să se aplice la scară mai largă.🙂

„Cum se spune la aspirină în maghiară?” „Aspirin”. – ultima replică din fascinantul şi excelentul documentar în trei părţi „Vă doare capul? / Faj a feje?” de Cornel Mihalache şi Bereczki Edit despre violenţele dintre maghiari şi români de la Târgu Mureş din 1990.

About zoldike

Raluca Bugnar. Vinitură în Cluj, concepută la Petroşani, născută la Deva, trăită în comuna mineră Certeju de Sus. Am făcut liceu de mate-info, facultatea de jurna. Din 2007 trăiesc din scris (evident, nu cel de pe blog). Mă găseşti pe Twitter ca @ralucalexandra.
Acest articol a fost publicat în Făcute/făcubile și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s