Ecranul verde al unui one-woman show cu 8 personaje

Iubirea nu ar trebui să vină din sau ca o disperare. Când un spectacol se cheamă „Iubeşte-mă… America!” parcă ceva scârţâie. În prima parte a zilei am fost la conferinţa de presă pentru spectacolul Claudiei Motea, o îmbinare între un one-woman show de teatru şi… film. Am scris după conferinţa din cadrul Comedy Cluj un articol aici, pe baza informaţiilor date de actriţă, de regizorul Al. G. Croitoru şi de Elena Incrosnatu, reprezentant România Film. Eram foarte intrigată să văd cum funcţionează un astfel de concept inedit şi ce aport are filmul în teatru, incluzând încă şapte personaje. Apoi, seara, am văzut spectacolul la Cinema Victoria într-o sală ocupată pe nici un sfert de oameni care au acreditare la festival. Poate că au fost şi persoane care au plătit bilet, dar eu nu am, văzut decât lume cu ecusoane de Comedy Cluj.

Pe scenă, Claudia Motea a fost Stela, o fată care a ajuns în SUA cu un contract şi care a decis să nu se mai urce în avionul spre România, ci să rămână pe Pământul Făgăduinţei. Pe ecran, Claudia Motea a construit alte şapte personaje: prietena ei Nelly, cu perucă mov şi telefon roz plin cu numere de telefon ale unor bărbaţi mai mult sau mai puţin disponibili; mama casnică, plânsă de dor, dar convinsă că drumul spre succes „nu se măsoară nici cu metrul, nici cu pasul, nici cu palma” şi că întoarcerea la mijloc de drum e mai rea decât orice; bunicuţa plină de vorbe de duh, dornică să joace la nunta fetei, un… înger de femeie, o mătuşă cu faţa boţită într-un zâmbet al gingiilor şi pocită cu nişte ochelari-fund-de-borcan, o străbunică baroană, care îi aminteşte Stelei că are sânge albastru fiindcă străbunicul ei a fost paharnicul lui Cuza, o ţigancă ghicitoare care îi spune mamei Stelei de norocul fiicei şi o variantă a Steluţei entuziasmată, cu paşaportul în mână, viazat de America sau cu voal de mireasă pe cap, dornică de măritiş. În conferinţă se promitea că filmul intensifică trăirile de pe scenă şi construieşte un tot unitar extraordinar. Din păcate, aportul regizoral al lui Al. G. Croitoru a fost la nivel de slideshow, de prezentare în Power Point. La un moment dat personajul Nelly apare pe fundalul clasicului ecran verde folosit la filmări pentru a-l putea scoate apoi şi înlocui cu un fundal dorit. Îmbogăţirea adusă de film sunt, în general, imagini. La început imagini din Europa colindată de Steluţa înainte de a ajunge în America. Pentru Italia apăreau, de exemplu, harta roşie a cizmei pe fundal alb şi nişte imagini cu fânâna unde ea a avut primul ei baccio. Redundanţa a fost cuvântul cheie. Adesea imaginile de pe marele ecran, înşiruiri de fotografii, mai degrabă decât cadre filmate, parcă aveau menirea de a ilustra spectacolul pentru un public surdo-mut. Prietena Nelly îi face Steluţei lipeala cu americanul James. Vocea lui James apare multişor ca voice-over, în trei momente cheie, chestie foarte ciudată pentru un one-woman-show. Steluţa se îndrăgosteşte de James, îi culege şi îi dă să mânânce stele. Pe ecran sunt, desigur, stele. James îi spune Steluţei că e minunată, iar pe ecran apare un afiş imens ca de Broadway, cu Steluţa în corset negru şi cu un boa roşu la gât. James o iubeşte pe Steluţa, îi spune că e o actriţă minunată şi o femeie frumoasă, îi aduce trandafiri – pe ecran apare o fotografie cu actriţa când era mai tânără şi cu inserturi de trandafiri făcute în Photoshop (probabil). Etc. etc. etc.

Jocul actoricesc nu e slab, dar e poluat de tot ce se întâmplă în rest, căci şi obiectele scenice au baiuri – par cam ieftine. Recuzita mi-a dat senzaţia acută de încropeală, cu toate că am înţeles că trebuie să fie lucrurile unei imigrante românce sărace, care luptă pentru viaţa ei, într-o ţară în care nici măcar nu vorbeşte limba.

Spectacolul e unul autobiografic, scris de actriţa Claudia Motea şi a câştigat mai multe premii în Canada, printre care un premiu de excelenţă în teatru. Actriţa a spus la conferinţa de presă că la o reprezentaţie pe care a dat-o undeva în diasporă, la sfârşit cei din public au început, printre aplauze, să se îmbrăţişeze şi să se pupe între ei. Pricep de ce pentru cineva plecat de mult timp afară din ţara natală spectacolul trage de corzile sensibile, însă felul acesta de a sensibiliza putea să fie mai… sensibil, mai subtil, mai insinuant. Steluţa vrea să cucerească America, ea are un vis atât de mare că nu mai e vis, e un dream.

Viza la care ea visează e ca o chitanţă care să-i valideze dreptul la existenţă, iar asta pentru americani sau pentru cei plecaţi care simt şi au făcut la fel ca Steluţa, e foarte flatant. Americanii se simt bine când ştiu că străinii ar face orice – de la vândut fast-food la frecat podele, pentru a merita să trăiască printre ei. Iar pentru cei plecaţi, care au obţinut viza, e un mod de a le gratifica alegerea şi de a le da dreptate. Treci prin orice, dar important e că ajungi american şi te-ai făcut om. Apoi mai e a doua nevoie de validare a Steluţei, care vrea neapărat să fie iubită de americanul James şi se întoarce la el când acesta o vrea iar înapoi, după ce a dat-o afară din casa pe care au împărţit-o o vreme. Dragostea adevărată nu ar trebui să aibă vreo legătură cu disperarea, care se simte în nevoia Steluţei de a-l cuceri şi păstra pe James. Dragostea adevărată aduce o grămadă de lucruri frumoase în comun cu omul iubit, lucruri care nu sunt nici măcar sugerate în spectacol. Steluţa are un ghiveci în care o creşte pe planta Speranţa pe care vrea să o poarte cândva în buchetul de mireasă când se va căsători cu James. James are cetăţenie de american şi o voce profundă. Dragostea unde e? Mândria de a fi româncă, despre care vorbea actriţa, unde e, căci până şi steagul împlântat în ghiveciul Speranţei e american?

Spectacolul a fost conceput pentru publicul din Canada şi tradus apoi în româneşte. Se vede de la o poştă că ideea de la care a pornit e să linguşească un public american sau americanizat. Până acum a fost jucat & proiectat prin mai multe oraşe din ţară (Craiova, Hunedoara, Ploieşti, Deva, Horezu, Olăneşti etc) şi va fi jucat la Bucureşti, la Cinema Corso, în fiecare joi până la sfârşitul anului. Acu, să vă arăt şi afişul.

About zoldike

Raluca Bugnar. Vinitură în Cluj, concepută la Petroşani, născută la Deva, trăită în comuna mineră Certeju de Sus. Am făcut liceu de mate-info, facultatea de jurna. Din 2007 trăiesc din scris (evident, nu cel de pe blog). Mă găseşti pe Twitter ca @ralucalexandra.
Acest articol a fost publicat în Culise și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s