Prima conversație adevărată cu tata. Mă simt extraordinar

To share is to care!
Add to FaceBookAdd to Twitter
Ovidiu, tatăl meu biologic, a fost cel pe care îl iubeam cel mai tare când eram mică. Pe el și pe bunici, părinții lui. Relația noastră s-a spulberat când eu aveam vreo 9 ani și l-am părăsit. Părinții mei divorțaseră, bunica, la care mă mutasem, murise de cancer, iar eu am decis că nu vreau nici să rămân cu Ovidiu și iubita lui de atunci și nici cu Angela, mama, și energia ei de vid al universului. Sora mea a rămas cu Angela, eu am fost luată de învățătoare și de soțul ei, respectiv de tanti Lia și nenea Gicu, care de atunci au devenit „ai mei”. De-a lungul anilor mi-a fost rușine cu amândoi părinții mei biologici. Angela e foarte razna, atât de razna că a reușit să nu se maturizeze niciodată, să se îngroape în durere, regrete, negare, teroare, teorii ale conspirației, vinovății și tot felul de demoni, să își găsească un refugiu fals în religie habotnică, iar până la 52 de ani n-a lucrat nici 10 ani și a ieșit la pensie de boală. Boala ar fi trebuit să fie psihică, dar e ceva pe baza unei meningite făcute când era însărcinată cu soră-mea. Am reușit să o iert de tot acum vreo 3 ani și să am o relație cât de cât cu ea. Anul trecut am fost la ea la Reghin cu Cosmin și am avut prima noastră interacțiune normală: am făcut o prăjitură. (Îl pomenesc pe Cosmin fiindcă fără el nu reușeam să ajung la interacțiune normală cu Angela atât de… curând.)

Cu Ovidiu a fost ceva mai complicat pentru că pe el toată lumea îl blamează și mie îmi era rușine că îl înțeleg și că l-am iubit. Adică îl iubesc, că doar e tata, iar eu sunt și parte din el. Ovidiu a rispit toată averea lăsată moștenire de bunica mie și Veturiei, a intrat în tot felul de încurcături (nenumărate, dar binecunoscute în sat), a făcut pușcărie. A ajuns acolo fiindcă a vândut niște lemne care de fapt erau din pădurea vecinilor, nu a noastră, iar vecinii au decis să îi dea o lecție de viață și să-l învețe minte. L-au dat în judecată pentru furt și, fiindcă nu a avut bani să plătească contravaloarea, i s-a dat închisoare. Mai cu seamă că a fost încăpățânat și recalcitrant și a sfidat instanța neprezentându-se la proces.

În seara asta am avut prima noastră conversație adevărată, de peste o jumătate de oră, la telefon. Îl sunasem să îl întreb ce are de gând să facă cu curentul neplătit și debranșat de la casa bunicii, căci abonamentul e pe numele meu. Și am ajuns să îi spun ce fac. Ce chiar fac. A fost o decizie extraordinar de înțeleaptă, fiindcă tatăl meu mă știe, așa că am aflat o grămadă de lucruri care să mă ajute. Când îmi spunea că trebuie să fac exerciții de voință și să trăiesc lucrurile frumoase din viață, lăsând restul să fie balast, că altfel mă îngrop în rău și ajung să îmi pun ștreangul de gât, i-am spus că am văzut și asta. Pe el în ștreang. În șură. Veneam cu bunica de la alimentară și unchiul Petrică îl dădea jos din ștreang. Vânăt. Ființa pe care o iubeam cel mai mult atunci nu se gândise că mă lasă în urmă când eu eram plecată să cumpăr pâine, de mână cu bunica. Nu, nu știa că știu. Credea că nu am văzut. Credea că îmi mărturisește un secret. A zis că sunt fată deșteaptă dacă am putut să trec și peste asta. Am trecut peste multe. Într-o familie de aiuriți, ca să nu zic altfel, am trecut peste multe și am tot lăsat lucruri în urmă, cât am putut. Pe multe le-am ținut cu mine, m-am simțit vinovată pentru ele și am crezut că, dacă le dau drumul, le voi face lor rău, îi voi părăsi și eu pe toți. Numai că pe ei nu îi afecta cu nimic cum mă țineam eu de dureri și de amintiri grele, însă pe mine mă țineau legată cu ghiulele de glezne, jos, în glod, singură.

Ovidiu mi-a povestit că eram un copil foarte independent de foarte, foarte mică. Îl puneam să spună povești, iar când termina povestea sau adormea îl puneam să spună alta. N-am vrut să îl ajut cu ceva și l-am înjurat înainte să se nască soră-mea (Veturia s-a născut când eu aveam 2 ani și 7 luni), iar el a vrut să mă bată. De câte ori vroia să mă bată îmi recunoșteam greșeala: „Tati, o greșeală recunoscută e pe jumătate iertată, nu? Câte curele merit?” „3” „Nu, una și jumătate. Bate-mă când e număr întreg”. Mi se pare SF să poată un copil să spună așa ceva, dar știu că Ovidiu era foarte iute la mânie și mai știu că eu nu am luat niciodată bătaie. Deci, probabil că făceam ceva de genul ăla dacă am scăpat.

Mi-a mai spus că și el are amintiri de când era foarte mic, cum am și eu o grămadă. Una dintre ele e de când avea doi ani și ceva și părinții lui nu au vrut să îl ia cu ei în parc că era prea mic, așa că nu a vrut să mănânce ce i-au dat, iar după ce au plecat, s-a dus în grădină și a mâncat de ciudă prune de pe jos, stricate, putrede – cum erau. Vroia să îi pedepsească pe ei și s-a pedepsit pe el. Și eu făceam asta până nu demult. Tot cu mâncarea.

Ultima chestie pe care am făcut-o cu tata a fost înainte de Paști când l-am sunat să vină cu mine și cu Cosmin să curățăm mormintele bunicilor. A fost bine, chiar distractiv – prima dată când îi făceam cuiva cunoștință cu tata, pentru că până atunci m-aș fi simțit prost. Ovidiu spune că va pleca să muncească în Belgia. Ar fi bine pentru el să găsească un loc unde să muncească și să o ia de la capăt, la urma urmei e aproape inginer electrician.

Părinții mei sunt niște ratați. Părinții mei sunt părți din mine. Eu nu sunt o ratată. Sunt suma defectelor lor, dar și mult mai mult pe deasupra – lucruri bune, ale mele. De-a lungul timpului am scos tot felul de defecte de-ale lor din mine și am iertat. Mai am câteva și voi rămâne numai eu.

* Până am recitit ce am scris, la radio a venit o piesă care îmi plăcea la MTV când eram mică și stăteam la Deva. Bun venit, dragă, dulce armonie!

About zoldike

Raluca Bugnar. Vinitură în Cluj, concepută la Petroşani, născută la Deva, trăită în comuna mineră Certeju de Sus. Am făcut liceu de mate-info, facultatea de jurna. Din 2007 trăiesc din scris (evident, nu cel de pe blog). Mă găseşti pe Twitter ca @ralucalexandra.
Acest articol a fost publicat în Familiarităţi și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Prima conversație adevărată cu tata. Mă simt extraordinar

  1. Tana Tan spune:

    Excelent! Știu povestea pe de rost și înapoi și tot ma doare, dar mă bucură să te cunosc. Încet, încet parcă e repede. Și e bine. Mă bucur, Te bucur, Ne bucur. Mersi.

  2. Oana Florea spune:

    Eu nu stiam povestea, insa ma bucur ca am citit-o pentru ca m-a facut sa iau in considerare pentru prima data ca poate as putea si eu sa iert. Daca o sa am ocazia sa ii plang lui intai doar.

  3. Florina spune:

    emoţionantă poveste…mă bucur totuşi pentru curajul şi acceptarea cu care ai expus-o, asta dovedeşte faptul că eşti mai puternică, mai gata să fii TU… şi cred că doar asta contează.
    Felicitări şi baftă în continuare!:)

    • zoldike spune:

      Mersi, dragă verişoară.😀 Curajul şi acceptarea sunt lucruri pe care le-am adunat şi construit în mult timp. A ieşit ceva bun din multele lupte cu mine, de-asta am şi ţinut neapărat să transmit mai departe că se poate să îţi ierţi părinţii indiferent ce au făcut şi să te scuturi de poverile lor. E un proces lung şi greoi, dar e foarte pozitiv la final.

  4. Pingback: Sinceritatea ca sport extrem « hoardingspheres

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s