Nimic nu e mai serios decât jocul unor oameni profunzi

To share is to care!
Add to FaceBookAdd to Twitter

Desen de Jules Perahim

Desen de Jules Perahim

„Nimic nu e mai serios decât jocul unor oameni profunzi.“ – Marina Vanci-Perahim.

Ne-am adus (eu şi Tana) să aflăm mai multe despre Gellu Naum, dar soţia lui Jules Perahim era acolo şi m-a inundat pur şi simplu cu dragostea ei şi admiraţia pentru pictorul francez. Perahim, născut în 1914 la Bucureşti şi apoi mutat la Paris, mort în martie 2008, e considerat, împreună cu Victor Brauner drept reprezentatul picturii suprarealiste în România. Marina Vanci-Perahim (istoric de artă, profesor emerit la Universitatea Sorbona, Franţa), soţia lui, a fost ultima care a vorbit la vernisajul Expoziţiei Gellu Naum şi Jules Perahim din 8 octombrie de la Teatrul Naţional din Cluj. Însă tot ce mai aud în cap sunt cuvintele ei, nu ale primilor doi vorbitori. Perahim a lucrat mult pentru teatru, ca scenograf, iar felul în care soţia lui a vorbit despre decoruri, cu gesturi calde, cu o privire licărind de dragoste şi admiraţie, cu un tremur emoţionant al umerilor, i-a recreat decorurile şi mi-a transmis un interes real pentru ce a făcut Jules Perahim. Decor e un cuvânt nepotrivit, a spus ea, căci Perahim considera că decorul e ceva aplicat pe deasupra, ceva artificial, în vreme ce lucrările lui erau creaţie proppriu-zisă, exprimare. „Pentru el teatrul era un mijloc de construcţie al unui spaţiu, nu de evocare a unui spaţiu“. Perahim a fost acel gen de om căruia nu îi era frică să se joace, dar nu privind jocul ca element de distracţie, ci de subminare a convenţiilor. Iar, în timp, datorită jocului său, sensul artei a început să se schimbe, iar valorile au fost puse iar în discuţie. Ce poate fi mai frumos de atât?

Ion Pop (critic şi istoric literar, profesor universitar dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca) şi Sebastian Reichmann (poet) au vorbit despre Naum. Din păcate au considerat că tot publicul e format din naumologi, ceea ce nu era nici pe departe adevărat. Lumea venise cu interes şi dornică să audă lucruri noi şi captivante, dar dânşii au vorbit ca şi cum microfonul ar fi fost un mare duşman şi mi-a fost greu să îi aud peste foşgăiala generală a oamenilor care se mutau de pe un picior pe altul sau îşi găseau ceva de făcut cu mâinile. Profesorul Ion Pop a avut o ţinută prea statuară şi a vorbit cam în barbă, nu m-a captivat cu nimic. Atâta că eram foarte încăpăţânată să fiu atentă şi să super ciulesc urechile. Din păcate nu am notat altceva din discursul lui decât că Naum şi Perahim au avut parte cu acest eveniment de “nivelul de intensitate pe care îl merită aceste nume” şi un citat din Naum: “între năucitoarea stare de eveniment şi o luminozitate fragilă se recompun ecourile noastre”. Chestii cu care sunt în total dezacord, devreme ce nu am simţit de la profesor nicio intensitate şi nu cred că atâta merită exponenţii suprarealismului românesc. Iar despre năuceala evenimentului pot spune doar că, pentru mine s-a rezumat la cele numai (sau nici) 10 minute cât am avut voie să vizităm expoziţia de la etaj, înainte să înceapă în sala mare a teatrului proiecţia spectacolului “EXACT ÎN ACELAŞI TIMP” de Gellu Naum, regia Mihai Măniuţiu (Teatrul Naţional Cluj, 2002). Poetul Sebastian Reichmann a avut un discurs mai interesant, cu toate că a tot învârtit un caiet cu coperţi roşii pe toate părţile, a citit de pe foi şi a spus lucruri de genul “am să vă citesc un fragment, pe care cu siguranţă îl ştiţi toţi”, iar fragmentul era dintr-o scrisoare trimisă de Naum lui Victor Brauner în anii ’40. Mda. Din discursul poetului, care l-a citat mult pe Naum, am reţinut: “Orice gest al tău să fie un ritual, dar, în prealabil, înlătură ideea de ritual”, “Naum nu iubea foarte mult ideea de conştient, asta nu înseamnă că era tot timpul drogat sau halucinat”, “Gellu Naum a fost un om care a vorbit toată viaţa despre necesitatea sacrilegiului” şi a mai îndemnat la “luptă paşnică împotriva banalizării, începând cu banalizarea lui Gellu Naum însuşi”. Poate că s-au temut să nu-l banalizeze pe Naum, poate asta a fost. Dar din teamă de a face ceva banal se poate ajunge la a ţine un discurs fad, fără puncte culminante, fără transmitere de sentimente, stări şi, în cele din urmă, cu un impact mult diminuat.

Proiecţia de spectacol a suferit la sonorizare – noroc cu subtitrările în limba engleză, căci replicile rostite în română erau adesea greu de perceput ; iar imaginea nu a fost grozavă din niciun punct de vedere, dar mai cu seamă unghiurile de filmare deranjau – de câteva ori publicul din sala în care s-a filmat spectacolul în 2002 râdea, dar în imaginile de prim-plan care ne erau arătate nu apărea nimic amuzant.

Una peste alta, bine că există internet ca să afli mai multe.

*Gellu Naum şi Jules Perahim au scris la patru mâini textul spectacolului „Florenţa sunt eu”, montat la Cluj, despre care am scris aici.

 

About zoldike

Raluca Bugnar. Vinitură în Cluj, concepută la Petroşani, născută la Deva, trăită în comuna mineră Certeju de Sus. Am făcut liceu de mate-info, facultatea de jurna. Din 2007 trăiesc din scris (evident, nu cel de pe blog). Mă găseşti pe Twitter ca @ralucalexandra.
Acest articol a fost publicat în Culise, Văzute/ văzubile și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s