Traiul după cel mai important principiu al indienilor Cherokee

To share is to care!
Add to FaceBookAdd to Twitter

Cu siguranţă nu sunt eu singura care se regăseşte în replica micuţului Dimi din romanul „Fima” al scriitorului israelian Amos Oz. De-asta scriu, să nu râd numai eu.

– Ţlil şi familia lui sunt la fel de vinovaţi. De ce au părăsit câinele bolnav şi au plecat din ţară? Ar fi putut să-l ia cu ei. Ar fi putut să facă cel puţin nişte aranjamente pentru el. De ce să-l arunce aşa la gunoi? Indienii Cherokee au o lege care le interzice să arunce vreodată ceva. Până şi oalele sparte le ţin în cort. Nu trebuie să arunci niciodată un lucru pe care l-ai folosit. Poate are nevoie de tine. Au şi ei zece porunci sau mai puţin de zece, iar prima e să nu arunci. Am în magazie o ladă plină cu toate jucăriile pe care le-am avut de când eram atâtica. Ei ţipă la mine să le arunc, cine mai are nevoie de ele, ocupă loc de pomană, se umplu degeaba de praf, dar eu nu sunt de acord. „Să arunci e ca şi cum ai omorî, îi spuse Fiica Zăpezii Lacului Vântului Şoptitor şi strânse degetele ei frumoase în jurul pietrei lupilor.”

– Ce-i asta?

– O poveste despre o fetiţă indiană din tribul Cherokee. Lacul Vântului Şoptitor era şeful tribului alungat.

(„Fima”, Amos Oz, editura Polirom, 2008, pagina 183)

Povestea e într-adevăr tristă, despre un câine lăsat să moară de stăpânii lui mutaţi în alt oraş, dar pe mine m-a pufnit râsul căci m-am gândit apoi doar la lucrurile neînsufleţite, la „oalele sparte ţinute în cort”. Şi eu trăiesc respectând principiul cel mai important al indienilor Cherokee şi adesea mă simt ca o femeie nebună care va muri îngropată de obiecte parţial utile, vag utile, cândva-poate-vor-fi-utile sau pur şi simplu inutile şi inestetice. Că mai e categoria de obiecte inutile, dar estetice, pentru care nici nu poate fi vorba de aruncat.

Înainte să ajung la paragraful acesta din cartea lui Amos Oz, care mi s-a pus în faţa ochilor ca un fel de avertisment tragic-comic, decisesem, cu câteva zile în urmă, să încalţ nişte sandale cumpărate pentru o nuntă acum zece (!) ani. Nu le-am purtat decât la vreo câteva nunţi fiindcă erau cam urâte. Şi erau urâte fiindcă le-am luat să fie comode pentru cele 1.000 de ore de stat în picioare la nunta respectivă şi să mă protejeze de călcatul pe picioare în timpul dansurilor. Aşadar aveau tocuri groase şi butucănoase şi erau fără barete drăguţele, ci dintr-o bandă masivă. Foarte uşoare şi comode, însă. Nu le-am mai purtat de vreo opt ani, dar le-am cărat după mine de acasă la Cluj şi apoi din chirie în chirie. Că doar nu era să le arunc! Şi, zilele trecute, căutând ceva de încălţat prin debara şi întorcând toate cutiile, am dat peste ele şi mi-am zis că e momentul să le scot din letargie. Or fi ele urâte, dar prea le-am lăsat singure. Aşa că am ieşit cu ele din casă, am mers până în punctul B şi am revenit acasă, iar pe drum le-am ţinut priveghiul şi trei parastase.

Sandalele defuncte

Urmează să le „îngrop” deseară, când merg să duc gunoiul pe categorii: „Hârtie/carton”, „Plastic/Metal”, „Peturi” şi „Fracţia umedă”. E uşor de ghicit că în afară de clopotele de plastic pentru Pet-uri şi hârtie-carton, restul containerelor de lângă bloc conţin toate acelaşi fel de gunoi, de tipul „Tot”. Însă, cât timp am atâtea tomberoane diferite, voi selecta şi arunca pe categorii, cu speranţa agăţată de un fir de aţă că se vor recicla cumva.

* Azi am încălţat sandalele de la absolvirea liceului. Astea îmi plac şi nu cred că vor deceda. Încerc să îmi fac un principiu hibrid Cherokee-pragmatic, de genul „Să nu arunci niciodată lucrurile pe care le foloseşti, deci foloseşte-le pe toate, să nu ai ce arunca! Iar dacă vreun lucru folosit îşi găseşte sfârşitul, e de bun simţ să-l trimiţi la odihnă în tomberonul specific”. Eh, e cam lung principiul, dar da, cam aşa ceva.😛

About zoldike

Raluca Bugnar. Vinitură în Cluj, concepută la Petroşani, născută la Deva, trăită în comuna mineră Certeju de Sus. Am făcut liceu de mate-info, facultatea de jurna. Din 2007 trăiesc din scris (evident, nu cel de pe blog). Mă găseşti pe Twitter ca @ralucalexandra.
Acest articol a fost publicat în Eu cu mine şi cu Ralu, Făcute/făcubile și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Traiul după cel mai important principiu al indienilor Cherokee

  1. Oana Florea spune:

    Ralu, sabotii aia sunt si urati si ruginiti… I mean, c’mon…

    • zoldike spune:

      ruginiti nu erau. abia dupa ultima purtare le-au iesit afara metalele si am aflat ca au asa ceva. urati au fost intotdeauna, de altfel asta e o conditie pentru papuci cu care sa mergi la nunti la tara, sa te calce lumea pe picioare. :))

  2. ce e vechi e bun dar nu vedem importanta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s