Probabil chiar nu suntem făcuţi să concepem moartea. În 26 de ani n-am reuşit, în orice caz

Într-un decembrie, cu Adi si Mimi la Alba

Hei, Adi, mi-a rămas inelul albastru, fosforescent în întuneric, la tine. Dacă tot ai plecat, sper să-ţi prindă bine unde eşti! 

Mă gândeam că următorul post va fi despre TIFF şi despre filme şi despre loviturile în plex pe care ţi le pot da unele filme şi despre cum îţi creează stări sau îţi readuc la suprafaţă stări. Dar nu. Nu mi-am făcut timp de asta, am avut nevoie de o vreme să rumeg TIFF-ul şi experienţa de la ziarul AperiTIFF, unde m-am simţit utopic de utilă şi de integrată. Numai că felul în care eu îmi dau timp să rumeg experienţe nu coincide cu ritmul vieţii. Ieri seară m-a sunat singura mea prietenă constantă din copilărie (clasa a III-a) şi până acum, Mimi, să îmi spună că prietenul nostru comun, Adi, a murit. E o veste pe care nu am putut-o rumega încă. Durerea din cap, ca şi cum aş avea o măsea gigantică, una care nu are unde să crească, dar împinge, e tot ce am reuşit să fac. Nici de plâns nu am fost în stare fiindcă am fost tot cu oameni în jur, iar felul în care un tip se holba la mine în troleu în timp ce încercam să îmi subtilizez durerea pe sub ochelarii de soare mi s-a părut vulgar. În plus, nici nu ştiu cum să-l plâng pe Adi. Era cu jumate de an mai mare decât mine şi singurul cu care am făcut vreodată pogo pe rockăreli la balurile manelizate din Certej. În generală, când se plictisea la orele de istorie predate de tanti Lia sărea afară pe geamul clasei de la parter şi după ce lua o gură de aer se întorcea înainte să se prindă ea. El îmi povestea mândru în pauză, iar acasă îmi povestea şi tanti Lia chicotind – că, desigur, observase, dar îi era drag fiindcă era deştept şi avea carismă. (Chestie care e nemaipomenit de rară într-o şcoală de la ţară, dintr-o comună minieră în colaps, unde numai personalitate debordantă şi energică nu-ţi vine să dezvolţi). Cred că toată lumea din generaţie credea că a făcut liceul la Decebal, fiindcă tot timpul venea acolo să-şi vadă prietena. Era ca un titirez, dintr-o parte în alta. Mi-aduc aminte cât de cătrănită a venit Mimi într-o zi de pe autobusul de navetă că îşi luase un ir nou lichid, cu gust de căpşuni, şi Adi i-l înfulecase. Şi avea un câine, Rocky, care sărea cu toate cele patru labe pe mine şi mă lingea dintr-o mişcare pe toată faţa. Şi sunt multe lucruri pe care mi le amintesc, dar sunt tot mai dureroase şi am imbolduri de la mecanismul de autoapărare să mă opresc. Pentru că nu ştiu să concep moartea şi nu pot intra în profunzimile ei, mă feresc, laşă.

Adi a fost multe lucruri şi nu îmi place acest „a fost”! A fost prietenul meu cel mai bun o bună bucată de timp, cam până când am zburătăcit de acasă spre Cluj şi mi-am tăiat din rădăcini, izolându-mă fără tragere de inimă într-o chirie din Mărăşti. Izolându-mă în sensul că, fără bani, nu ai cum să îţi vezi prietenii şi să te întorci acasă mai des decât de Paşte şi de Crăciun aşa că şezi ca într-un cocon şi aştepţi să îţi înceapă viaţa – aia când vei avea salariu şi te vei putea vedea cu ei. Doar că atunci nu mai ai timp, după cum bine ştie oricine. Aşa că Paştele şi Crăciunul erau momentele când ne mai vedeam, iar ultima dată, de Paştele trecut, ne-am hăhăit vreun sfert de ceas (maxim), şi ne-am bucurat că fiecare e bine şi are pe cineva alături. Într-un mod stupid, am observat că mai degrabă se ţine legătura cu prietenii singuri, decât cu cei în cuplu, în ideea că dacă sunt fericiţi şi bine, nu ai mare lucru de vorbit, te bucuri şi treci mai departe cu încredinţarea că va veni şi ocazia cândva de a recupera timpul pierdut.

De Paşte când ne-am văzut şi am „stabilit” să ne vedem la Deva, la el şi prietena lui/mea Oana acasă, cândva, eram la tradiţionalul parastas din cimitirul de la Certej. Unde el e şi acum, în capelă, acoperit în sicriu, fiindcă s-a făcut zob într-un oribil şi stupid accident de maşină. Accident pe care ceva organ de presă locală l-a descris ca „spectaculos”. În primă fază m-am enervat citind, dar apoi mi-am zis că Adi a fost un om spectaculos şi de niciun fel nu i s-ar fi potrivit sintagma „accident tragic” sau vreo altă exprimare de lemn.

Desigur că acum văd soluţii pentru toţi anii când în afara mesajelor de zile de naştere şi celelalte prea puţine dăţi când ne întrebam nimicuri pe mess, nu vorbeam. Fiindcă eu credeam că e ocupat şi nici nu mi se părea că am ceva interesant de spus şi el probabil credea la fel. E o chestie care se întâmplă prea des şi, de fapt, mi s-a întâmplat cu toţi oamenii dragi.

Şi acum, în timp ce scriu, apare, ironic, pe Facebook că „Moise Adrian is now friends with X and other 2 persons”. Oamenii cărora le dăduse add şi-au adus aminte în sfârşit să comunice. Şi au dat un accept. Că aşa facem. Chestiile. Când e prea târziu.

Vreo două ore, care parcă au stat şi parcă au zburat, m-am gândit ce să fie scris pe coroana pe care l-am rugat pe Radu să o cumpere. „Adi dragă, te vom păstra mereu vesel şi prietenos. Mimi şi Ralu” – e tot ce am putut concepe. Nu ai cum să îţi iei rămas bun de la un prieten, decât aparent. Odihnă în pace nu-i pot spune că nu era el băiatul să stea în loc. Şi nici clasicele mesaje melodramatice nu se potrivesc fiindcă tot ce îmi aduc aminte despre el era energia lui pozitivă şi debordantă şi râsul lui care a rămas ca de copil. Şi pentru asta l-am iubit întotdeauna – că era un copil mare, frumos şi vesel.

About zoldike

Raluca Bugnar. Vinitură în Cluj, concepută la Petroşani, născută la Deva, trăită în comuna mineră Certeju de Sus. Am făcut liceu de mate-info, facultatea de jurna. Din 2007 trăiesc din scris (evident, nu cel de pe blog). Mă găseşti pe Twitter ca @ralucalexandra.
Acest articol a fost publicat în Familiarităţi și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Probabil chiar nu suntem făcuţi să concepem moartea. În 26 de ani n-am reuşit, în orice caz

  1. oanaemerich spune:

    Frumos spus…nu-l cunosc pe acest om, Adi,dar mi-a plăcut cum l-ai descris,simplu.E trist când pierzi prieteni fizic…dar cred că e şi mai trist când ei încă mai respiră şi prietenia a secat.

    • zoldike spune:

      Cred ca prieteniile cele mai frumoase sunt alea care nu iti lasa un sentiment de incalceala, ci o stare simpla, de bine. Si sunt norocoasa ca am avut si am parte de asa ceva. E foarte complicat sa ramai aproape de oameni cand fiecare pleaca in drumul lui si se pun distante fizice si se desincronizeaza tot programul. Cat esti la scoala sau in aceeasi comunitate, e usor, dar dupa ce te faci om mare si se duc vacantele de vara si toate momentele alea libere pe care le poti da in stanga si in dreapta, prieteniile se transforma din ceva tangibil in ceva mai abstract.

      • Mihaela spune:

        Da așa e. Și ce e frumos la prieteniile astea este că atunci când te vezi, chiar și după ani buni, poți vorbi de parcă ultima dată te-ai văzut ieri. E într-adevăr ceva deosebit. Un lucru mai vreau să îți spun: nu lăsa să doară amintirile care le ai cu Adi, bucură-te de ele! Adi a fost un băiat deosebit (și pe mine mă doare acest „a fost”) și amintirile care ni le-a imprimat în suflet merită ținute și merită să ne bucurăm de ele! Șitu că acum îți vine să plângi și doare, dar lasă-le să vină , plângi, descarcă-te și bucură-te de ele (sună mai ciudat să te îneci în lacrimi și apoi să râzi, dar în clipa de față e normal)! Chiar dacă nu mai e fizic cu noi, a rămas parte din noi, o parte prețioasă. Pentru mine va rămâne zâmbetul lui mereu…

  2. Radu Miclea spune:

    A ramas parte din noi pentru ca ne-a influentat cate putin viata si am ramas fiecare cu o parte din el. Multi au inteles acum faptul ca trebe sa comunicam mai mult, indiferent cat de greu este si sa lasam tot ce e rau in urma. Dar cu ce pret am inteles aceste lucruri.
    O sa imi amintesc de Adi asa cum a trait, acesta fiind singurul lucru bun pe care il mai pot face. Optimismul zambetul si stare de bine permanenta a lui…

  3. doriss spune:

    oof Doamne…..iar mi s-au umplut ochii de lacrimi ! si se vor umple inca, mult timp de aici incolo…pt ca aceasta trista si dramatica intamplare va dainui mult timp in sufletul si mintea mea …..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s