Far niente non e cosi dolce (concluzii după o săptămână în Italia)

Am fost o săptămână în Italia – din 3 în 10 aprilie – și am descoperit pentru prima dată cum e să trăiești pe cu totul altă frecvență și ce trebuie să faci să ajungi la peste 85 de ani. După câteva zile de revenire la viața mea sunt pregătită să scriu cum a fost… fără internet timp de șapte zile! Se-vraj!

Concluziile (plus sporovăială):

Sunt deosebit de încântată că nu mi-e frică de avion, chiar îmi place senzația de gol în stomac pe care o dau decolarea și aterizarea (seamănă îndrăgosteala :P). Am zburat cu Wizz-Air și nu am ce comenta la cât de puțin a costat, însă locul înguuust dintre scaune m-a surprins și am priceput de ce au opțiunea cu extra leg space. Pentru cine-i de-un metro juma ca mine scaunele îs ok, totuși.

Înspre Cuno a fost senin și ne-am holbat mereu pe fereastră să descoperim noi modele de petice din arături și construcții și râuri și, și, și. Faaaain. La întoarcerea în Cluj erau mulți nori și am zburat peste, prin și sub ei. Norii sunt spectaculoși, onirici și minunați de deasupra – ca niște câmpuri de vată de zahăr, numai că fără să fie lipicioși, doar elastici și buni de țopăit.

Când treci prin ei sunt ca o ceață, nimic nu se vede și totul e confuz. Iar de dedesubt sunt negri, par murdari și smiorcăie ploaie. Cumva seamănă cu stările mele de spirit mereu schimbătoare – norii sunt tot nori, depinde cum mă poziționez față de ei și ce perspectivă am. Expresia cu al nouălea cer are sens numai dacă norii de la numărul nouă sunt cei mai de sus, altfel ar fi deasupra alt strat negru și ploios și traiul sub ei n-ar fi prea grozav.

Statuia din fața azilului de bătrâni din Bene Vagienna

Așa… ce mai e spus despre avion? Da, se aplaudă la aterizare! Prietenii mi-au spus că numai est-europenii fac asta. E un obicei tare tâmpit. Ca și cum oamenii s-ar fi așteptat să chiar moară și ceea ce a făcut pilotul a fost să îi salveze totuși, în mod neașteptat și eroic. Omul ăla e la serviciu! Ok, nici eu nu-mi dau seama cum au piloții curaj și îndemânare să ridice namilele alea în aer și apoi să le aducă jos și să parcheze între niște linii galbene, dar nici chirurgii nu îmi dau seama cum de reușesc să scape oamenii de tumori și defecțiuni la organe, ceea ce nu înseamnă că am aplaudat când vreunul din ai mei a ieșit din operație.

În plus, am citit undeva că numărul de oameni morți în accidente rutiere e mult mai mare decât al celor ce pier în accidente aviatice așa că ar fi mai justificat să aplaudăm de fiecare dată când ieșim dintr-o mașină. Penibil, nu? Na, eu am vrut să strig bis după aplauzele de la aterizări, dar oamenii din avion nu păreau așa de gașcă, deci m-am abținut.

În Italia am fost în Piemont, regiunea de către Franța (de fapt Monaco) și Elveția. Am aterizat la Cuneo, iar orașul mare cel mai apropiat era Torino. Eu și Cosmin am stat la sora lui, Oana, în Bene Vagienna (o comună al cărei nume l-am tradus, evident, fonetic ;)) ). Am văzut Fossano, Mondovi și alte câteva localități, toate ducându-și traiul dulceag și cumințel, perturbat din când în când de mirosul de bălegar proaspăt împrăștiat pe arături, înaintea semănăturii de primăvară. Italienii mânâncă în mod tradițional cât mai ecologic și mai sănătos așa că nu se pune problema să fertilizeze cu altceva decât cu bălegar, iar cel de porc are un miros deosebit de puternic, pe care nu îl țineam minte în așa hal de la mine de la țară.

Mi-a plăcut în Bene Vagienna că magazinele (magazinașele) erau afaceri de familie. Măcelarul era măcelar din tată în fiu de vreo 300 de ani, brutăria (paneteria) cocea o gamă largă de pâinici cu gust identic, dar în forme diferite, care arătau tare fancy când le puneai la masă. Plus că ți le dădea în pungă de carton reciclat 100% local. Erau, de altfel, foarte la punct cu reciclararea. Am fost geloasă pe programul  strict de reciclare al hârtiilor, sticlelor și plasticului din Bene Vagienna, dar acum nu mai sunt pentru că de când am revenit la Cluj au apărut ca prin farmec două clopote – galben și albastru – pentru reciclarea selectivă FIX pe trotuarul din fața blocului unde stau. Sunt în extaz, nu alta! Cele trei coșuri de gunoi din bucătărie au în sfârșit un sens.

De altfel și fără noile tomberoane aș fi fost fericită să mă întorc acasă, la Cluj. Ador orașul ăsta. Aproape că nu doarme, și mai cu seamă nu doarme la prânz. Italienii au pauză de masă și de somn zilnic de la 12:00 la 15:30, interval în care nu prea e nimic de făcut decât să mănânci și să aștepți să pornească iar viața. Era în Mondovi un supermarket Liedl care avea “program continuu”, ceea ce pentru mine însemna non-stop, însă era defapt un program normal, pe întreaga zi. Adică nu făceau pauza de prânz că e un oraș unde vin mulți străini care nu dorm de-amiaz. Oh, boy.

În a treia zi de stat în Italia deja eram cam ghiftuiți de atâta mâncare – bună, bună, dar prea multă. Mă simțeam ca un curcan pus la îndopat, după regimul meu obișnuit de viață cu o masă pe zi. Am făcut planuri să trișăm. Niente colazzione (mic de jun), niente pranzo. Două ceaiuri și niște biscuiți și plimbare prin orășel. Puteam să ne plimbăm pe oriunde aveam chef că era pustiu de tot. Totuși am vrut țigări, iar ei au niște automate – tabacchi, de unde poți lua cu fise. Doar că îți trebuie acte de Italia să le prezinți aparatului înainte de a băga fisele. Am zis că rezolv cerându-i cuiva să ia două pachete, numai că mașinăria nu permite asta. Desigur că nu, țara aia e pentru oameni sănătoși tun, n-ar permite două pachete de țigări de persoană. Din fericire cumpăraserăm deja cărți de Uno mai ieftine decât în țară așa că ne-am jucat cu ele să uităm de fumat, stând boem pe iarbă la umbra unui turnuleț de la marginea comunei.

Tot din categoria mâncat – am dat peste cea mai mare porție de înghețată din Univers. Naturală și cu cinci euro. Dacă știam cât e de mare, ne luam una singură să o mâncăm în trei. Cu toată părerea de rău, am lăsat o cupă de vanilie și una de caramel din cele opt.

Inghetata uriasa

Ne-am făcut și doi prieteni, dar cum oamenii erau ocupați să mănânce și să moțăie, prietenii au fost cu patru picioare. Un câine și o pisică. Extraordinari prieteni, foarte deschiși, amuzanți și ospitalieri. Pisica stătea într-un coșuleț, la un geam cu gratii și îți cuprindea mâna cu ambele lăbuțe. Cuțu avea o grădină mare la poalele dealului pe care era localitatea și o scară în spirală ce ducea până la aleea-faleză.

Pisica

Și pisica și câinele ne așteptau apoi în fiecare zi la vizită. Pisica ținea mereu de degete cu lăbuțele îndoite, să prindă cât mai strâns, dar cuțu a fost cel care ne-a zdrobit inima fiindcă în ultima zi a adus și o jucărie pe care a scos-o pe alee și aștepta în spatele gardului cu botul pe labe. Veneam de la supermercato cu plăsuța cu spaghete cu spanac, pesto și alte chestii tradiționale de luat la Cluj când am văzut jucăria roșie de cauciuc. Îi înțelegeam pe cei doi prieteni pentru că nici eu nu mi-am prea găsit locul într-o lume atât de ordonată, colorată pastelat, cu mese la ore fixe, cu toate lucrurile făcute la timpul lor, sănătos, dar atât de rutinat. Suferința mea a fost ceva mai adâncă fiindcă eram fără internet. Voiam atât de mult să scriu de-acolo, cred că m-aș fi bucurat mai mult dacă puteam să îmi transmit entuziasmul periodic printr-un status pe Facebook. Plus că nu mai ieșea așa un post lung…

Cainele cu jucaria

Câinele, la prima noastră întâlnire

Deci netul… N-au și nu le prea pasă. Oana a vrut să își ia ceva stick și i-au cerut acte de parcă și-ar fi făcut credit pentru casă. De altfel, chiar credit trebuia să își facă. Nu știu cum, dar avea nevoie o descoperire de cont din care să se plătească lunar abonamentul, nu putea plăti cash. Foarte complicat. A fost greu să le explic că în România au dispărut ziarele tipărite aproape de tot și că jurnaliștii lucrează on-line acum. Am găsit în Fossano o reclamă stradală care evidențiază cel mai bine cât de mult preț pun pe conectarea în rețea. Păcat că nu am găsit nicio babă care să aibă nevoie de o canapea nouă.🙂 Regiunea unde am fost avea mai multe bâtrâne scoase la aer de femei tinere decât cărucioare cu copii. A, și când zic bâtrâne, e vorba de cele de peste 80 de ani, că acolo se trăiește tare mult (mânâncă, dorm – cum spuneam).

Canapea + netbook

Cosmin și-a luat oricum notebook și fără canapea, de unde rezultă că viața e și mai bună acum la Cluj. Foarte sănătos pentru o relație e ca fiecare să aibă laptopul sau netbookul. Ești și împreună și separat. Heavenly, din punctul meu de vedere.

Revenind la Italia și la diferențele constate, nu pot uita să fac caz de căzile lor de baie. Au ceva lege nouă care interzice să mai fie puse căzi de baie în case, fiindcă mai toate casele sunt vechi și, chipurile, cada plină cu apă ar putea trece prin tavan. Soluția e să pună cabine de duș în loc – cabine duble. Ieei! :I Unde am stat noi era cadă de baie, dar cadă în stil italian, adică adecvată pentru bătrâni, respectiv jumătate un fel de scaun alunecos și jumătate e un fel de lighean de spălat pe picioare. Adio scufundare în apă, relaxare și băi cu spumă.

Pasteluri la Fossano

În momentele de râmuit acasă era televizorul deschis, acel obiect pe care eu nu-l mai folosesc decât de Paște și Crăciun, la ai mei. Uneori nu mergeau decât cele două posturi de teleshopping care se vedeau oglindă când pe restul erau pureci. Și am văzut ceva Big Brother de-al lor cu certuri interminabile și Striscia la notizia, emisiunea lor zilnică după care e copiată la indigo Cronica Cârcotașilor. E destul să vezi 20 de minute din ea ca să ai o senzație de amar în gură fiindcă ceea ce fac Huidu și Găinușă la noi e copiat exact, exact. De la bebelușele – una blondă și mai energică și una brunetă și mai bunoacă până la gesturile personajului gen Dezbrăcatu, totul e fix la fel, numai că turuie în italiană.

Am prins și două târguri în două orașe, cu șosete marca Pepsi și Coca Cola, cu mii de produse făcute în China, dar și cu destule chestii hippie și artizanal-gen. Mi-am luat un set de ustensile de bucătărie în miniatură. Adorabile!

Acum am două sucitoare să pleznesc bărbați alcoolici😛

În Fossano am găsit un magazinaș cu toate produsele după Familia Simspson, din păcate nu l-am găsit deschis la nicio oră. Personajul animat la putere în Italia e Hello Kitty, atât în magazine, cât și la tv. De la acadele la chiloți, orice.

Magazinul Simpson cel închis

Am adorat arhitectura și starea de calm și de bine și de soare de acolo și am adoptat câte ceva din obiceiurile lor culinare, alea lejere. A fost bine că mi-am încărcat bateriile, fiindcă nu știam, dar aveam mare nevoie de liniște și de o perioadă fără nimic de făcut în program.🙂

Vizita la niste ruine romane

About zoldike

Raluca Bugnar. Vinitură în Cluj, concepută la Petroşani, născută la Deva, trăită în comuna mineră Certeju de Sus. Am făcut liceu de mate-info, facultatea de jurna. Din 2007 trăiesc din scris (evident, nu cel de pe blog). Mă găseşti pe Twitter ca @ralucalexandra.
Acest articol a fost publicat în Văzute/ văzubile și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s