Rețeta unui eșec sau cum te poți sabota cu succes

Tot învăț și învăț chestii despre mine și despre lume și… și… și… degeaba. Când a venit momentul să acționez în consecință, m-a luat valul și mi-am spus că merge și așa, că va fi bine. Numai bine nu a fost.

Știu foarte bine că, dacă mă trezesc dimineața devreme, sunt morocănoasă și cu cât sunt mai somnoroasă, cu atât mă dezmeticesc mai greu. Și ce-am făcut înainte de examenul auto prin oraș, care era programat de la 8:00 și trebuia să mă trezesc de la 6:00? M-am culcat la 02:00 că a trebuit fix atunci să n-am somn și să mă uit la film! Eu, care adorm la toate filmele la care încep să mă uit după ora 22:00. Și ca să îmi fiu cu totul de ajutor am luat din senin și decizia ca în dimineața aceea să nu beau cafea, nu cumva să mă agite prea tare.😎

Știu foarte bine că am intoleranță și alergie la manifestarea autorității altora și cum mi-am calmat spirițelu dizident înainte de examen? Păi m-am uitat la „Shawshank Redemption”, filmul de pe locul întâi pe Imdb.com, de care eram convinsă că nu am habar, dar pe care, de fapt, îl mai văzusem parțial la tv în mai multe rânduri și am uitat că… ori am adormit, ori au fost exagerat de multe reclame. Fain filmul, foarte fain. Despre un tip care stă 20 de ani în închisoare, condamnat pe nedrept pentru crimă, și e întâi chinuit de gașca „Surorilor” cu pofte sexuale, apoi devine din bancher cinstit un escroc care le spală gardienilor banii. Nicio bucată de gardian nu apare prezentată mai uman, toți sunt abuzivi, indiferenți, bătăuși ori parșivi. Exact imaginea cu care să adormi în cap înainte de a trebui să petreci timp cu un polițist. Mai cu seamă că oricum ne e capul îmbuibat de povești nasoale cu polițiști și sentimentul generic față de ei e scârba.😦

Știu foarte bine că nu mai sunt obișnuită deloc să fiu scoasă din zona mea de comfort pe care mi-am construit-o ca pe o carapace. Chestiile pe care aleg să le fac în mod obișnuit (ce văd, ce citesc, ce ascult, pe unde merg), oamenii cu care mă înconjor îndeaproape, casa în care stau – toate au rolul de bulă (uneori roz, alteori doar a mea). Mașinile și mașinăriile nu fac parte din bula asta. Eu nici mixer, nici blender, nici cuptor cu microunde nu am. Cea mai complicată mașină cu care operez e cea de spălat și mi-e frică de ea ca de un robot programat să ucidă. Când centrifughează nu stăm în aceeași încăpere de teamă să nu înceapă să azvârle cu bucăți tăioase de metal după mine (scoate zgomote ca și cum ar decola așa că paranoia mea e oarecum justificată). Lesne de înțeles că ideea de a sta și de a mă mișca în interiorul unei chestii de câteva sute de kilograme de fiare nu mă face să mă simt bine deloc. Dar, pe parcursul școlii de șoferi am condus cumva intrând într-o stare de negare și de detașare, ca și cum aș fi într-un joc pe calculator, ca în liceu când jucam Ignition ăla cu mașinuțe mici și drăguțe care nu pățeau nimic nici când picau pe ele stânci sau cădeau în prăpăstii. Erau ca niște Hopa-Mitică, se aplatizau, dar în câteva secunde erau bune de drum și motorul le zumzăia mai departe. Numai că la ședința de condus dinainte de examen am dat peste un accident, pentru prima dată pe traseul meu prin Cluj și, cum s-ar spune, shit got real! S-a dus dracu toată detașarea și toată auto-sugestia de tip „Ralu, va fi bine, n-are ce să se întâmple, te descurci”.

În fine, pot explica mult și bine cum și de ce am picat examenul auto prin oraș. Am înecat motorul de șapte-opt ori pe loc, la semafor, într-o intersecție fiindcă piciorul stâng a început să-mi tremure incontrolabil ca la cineva cu Parkinson în ultimul stadiu. Am făcut un atac de panică care mi s-a scurs cu totul în piciorul stâng, în timp ce încercam din răsputeri să rămân detașată și zeeeeen. Piciorul s-a bâțăit în așa fel încât n-am mai putut călca ambreajul și, prin urmare, n-am mai putut să fac nimic decât să îi spun polițistului să preia comenzile. M-am speriat îngrozitor. Îmi imaginam câți oameni aș putea să omor dacă aș ajunge șofer și aș începe să tremur și să mă zgudui fără control prin toată mașina, ca un epileptic în criză. M-am gândit la tot ce era mai rău, m-am îngropat în sentimente de rușine, vinovăție și frustrare. Am ajuns acasă și am plâns de neputință.

A trecut un week-end. Am gătit chestii noi și au ieșit bune, am reintrat în bula mea protectoare jucând Remi și “Nu te supăra frate” (chestii pe care nu le făceam de obice, dar tot am “moștenit” niște jocuri de la Oana). Pe scurt, m-am calmat. Vina că am picat e a mea, dar nu pentru că aș fi anti-talent la condus. N-o să fiu un șofer periculos, atunci când o să fiu. Pericolul cel mai mare pe care îl provoc e față de mine, căci știu prea bine cum să îmi pun bețe în roate. Poate vă e cunoscută povestea.

Data viitoare când am examen, o să dorm devreme după ce m-am uitat la o comedie sau la ceva serial fără polițiști și alte figuri autoritare dubioase, o să-mi beau cafeaua de dimineață, o să mă îmbrac în ceva în ce mă simt cu adevărat bine și, cel mai important, o să-mi iau un stick cu muzica celor de la “The National”. Să vedem cum mă descurc așa.🙂

About zoldike

Raluca Bugnar. Vinitură în Cluj, concepută la Petroşani, născută la Deva, trăită în comuna mineră Certeju de Sus. Am făcut liceu de mate-info, facultatea de jurna. Din 2007 trăiesc din scris (evident, nu cel de pe blog). Mă găseşti pe Twitter ca @ralucalexandra.
Acest articol a fost publicat în Eu cu mine şi cu Ralu, Văzute/ văzubile și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Rețeta unui eșec sau cum te poți sabota cu succes

  1. Mihai spune:

    Parkinson-ul face parte din viata!🙂 La fel ca si orbirea, la un moment dat (ca de-aia n-am vazut liniile de pe asfalt), sau durerile de spate ale celor de la Drumuri, carora le-a fost greu sa traseze benzile alea nenorocite, ca deh, vopseaua-i scumpa rau.
    Cred ca inainte de re-examinare, in loc sa mai fac ore de condus, o sa investesc toti banii in Koeber, Spor sau alte branduri de genul. Mi-as creste exponential sansele.
    Head up, RES!

    • zoldike spune:

      A fost interesant să experimentez tremuratul bine localizat, mă simt mai pregătită pentru bătrâneţe. Tremurat difuz şi generalizat ştiam cum e de la orele de mate din liceu. Şi tremurat de mâini de la îndrăgostit. Iată cum descopăr ce legături îmi face creierul, pus în anumite situaţii, cu diverse părţi din corp. :))

      Da, am putea fonda un mic-mic ONG să ne facem pomană cu marcatul drumurilor. Uneori când conduc am senzaţia că sunt cu barca pe un lac mare şi trebuie să număr valurile ca să ştiu pe unde să merg. Art. 7, pct. b „Apele naţionale încep de la valul 1 stânga, până la valul 74. Apoi urmează apele internaţionale. Atenţie, între valurile 102 şi 109 sunt meduze ucigaşe”. Navigare lină data viitoare şi vânt bun!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s