De Crăciun iubirea se măsoară în cadouri. Orice altceva e vorbărie goală.

Iubesc să fac cadouri. E una dintre cele mai simple metode de a te face să te simți bine în pielea ta. Dar simplă e, de fapt, numai partea aia în care scoți de la spate pachetul cu fundiță, îl dai, vezi reacția, aștepți să fie desfăcut, îți crește inima și te bucuri de bucuria cui a primit cadoul. De cazurile în care cadoul nu îi place persoanei nu prea știu, fiindcă nu mi s-a întâmplat sau nu mi-am dat seama dacă s-a întâmplat vreodată. Și asta pentru că mă chinui să le nimeresc. Să fiu Moș Crăciun de câte ori trebuie. Să aflu câte ceva din dorințele cadorisitului, să găsesc ceva pe măsura așteptărilor, să nu-mi bag picioarele (cum mi s-a întâmplat în clasa a 9-a când am primit la Moș Crăciunul Secret o jucărie veche și murdară de la un coleg de clasă).

Tocmai pentru că îmi bat capul cu cadourile (cât mă ține buzunarul) am mereu dureri de cap în „Luna Cadourilor”. Ca acum, de exemplu. I-am găsit lui tata* o bască/șapcă simpatică (pe care plăteam de două ori mai puțin dacă o luam de la magazinele chinezești și nu din Polus – că oricum Made in China e :)) ). Dacă îi mai iau odorizant de mașină și niște șosete, va fi cel mai fericit în toate cele trei zile de Crăciun cât stau acasă. Cu el e simplu fiindcă nevoile lui sunt clare, iar dacă nu și le exprimă el, mi-e ușor să le intuiesc. Ce mă roade și mă stoarce e cum să fac la fel și cu mama*.

Ea e mult mai pretențioasă și dorințele ei sunt fie abstracte, fie imposibil de îndeplinit fără a câștiga la Loto. Anul trecut i-am luat o față de masă nouă, mai festivă și ceva chestii pentru masa de Crăciun. S-a bucurat să le vadă și apoi le-a pus „sus”, să nu le pătăm cumva cu vișinată că doar a dat fata bani pe ele. Acu doi ani i-am luat cosmetice din gama L’Oreal antirid. Am văzut că-s geniale când s-a dat în duminica de Crăciun cu ele și jur că s-a văzut diferența după o singură aplicare. Tocmai de-aia am crezut că o să crăp de draci când le-a pus „sus” și pe ele, să nu le consume degeaba, toată ziua, pe-acasă. Și tot așa, tot așa, până înapoi în timp în clasa a șasea, când, nu mai știu de ce, i-am luat ceva șampon pentru păr vopsit, cu nu știu ce efect de „așa și pe dincolo”, iar când a urmat o zi de naștere a unei vecine, i l-a dat ăleia. Că mama, desigur, mai avea altele pe care și le cumpărase singură. Încă mai sufăr, în adâncul meu!

Anul ăsta e cu atât mai complicat fiindcă s-a operat nu de mult și cam tot ce face e să stea în convalescență. Ce să-i iau? Ce să-i iau? Că o iubesc, dar fără cadou nimerit nu mă crede! –

* Mama și tata sunt, în cazul meu, niște nume de cod pentru a avea textul coerență. În realitate, nu există persoane cărora să le zic mamă și tată, ci sunt părinții biologici cărora le spun pe nume și cei care m-au crescut, cărora tot pe nume le zic.

About zoldike

Raluca Bugnar. Vinitură în Cluj, concepută la Petroşani, născută la Deva, trăită în comuna mineră Certeju de Sus. Am făcut liceu de mate-info, facultatea de jurna. Din 2007 trăiesc din scris (evident, nu cel de pe blog). Mă găseşti pe Twitter ca @ralucalexandra.
Acest articol a fost publicat în Familiarităţi și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s