Un FronT fără statui de teracotă

O prietenă îmi spunea acum câteva zile că nu mai sunt șanse, ca public, să simți ce se simțea altădată față de artiști. Că acum poți să cunoști destul de ușor un artist în viața lui de zi cu zi, cu maniile, ideile și gândurile din afara scenei, iar după ce îl cunoști, magia dispare. Adică artistul (sau artista, că generalizez) dispare cu toată carisma și reflectoarele sale și rămâi să vezi numai omul și felul în care mânuiește sforile în timp ce încearcă să transmită arta sa. Într-adevăr „nu mai sunt artiști ca altădată”, aceia de acum câteva zeci de ani, învăluiți în aură și mister, nelogați pe Twitter și Facebook. Cei de acum sunt într-o permanentă comunicare cu fanii și expunere în public.

Ei bine, eu nu cred asta. Nu cred că a dispărut nimic din za-za-zumul pe care ți-l poate transmite cineva de pe scenă sau din paginile unei cărți sau din spatele unei fotografii.  Poate a dispărut o parte din disponibilitatea de a vedea și simți za-za-zum. Poate că mulți au nevoia de ceva exuberant din partea artistului, iar acum lucrurile sunt mai minimaliste. În plus, sursele sunt tot mai multe și arta se tot fragmentează și recombină în subgenuri și intercalări de genuri și e tare complicat să ții pasul și să reacționezi la atâția stimuli. Dar asta nu e vina nimănui de pe vreo scenă. Pur și simplu ne apropiem să fim 7 miliarde de oameni și e atâta muzică, atâta cinematografie, atâta teatru, atât de multe creații de tot felul care se aruncă în ape și caută un țărm unde așteaptă cei pregătiți să vadă, să asculte, să simtă. Dar za-za-zum și empatie cu o creație și mirajul fluturilor în stomac nu au dispărut. Trebuie doar căutate cu încredere. Asta știu sigur.

Această prezentare necesită JavaScript.

Mihai Șarlea, „Miță de la FronT” , iar înainte de la RockHouse și Relativ, e argumentul meu cel mai solid că nu are nicio importanță dacă îi știi cuiva toate defectele, slăbiciunile și secretele atunci când e în fața ta pe scenă. Când cineva are ceva de dăruit și știe să o facă, te trage în lumea pe care o crează și care e cu totul nouă și surprinzătoare față de tot ce știai despre om. După zece ani în care am fost de toate, de la colegi de bancă la familie și de la cuplul cel mai solid din gașcă la cei mai buni prieteni, Mihai mă poate surprinde atunci când cântă. Iar eu nu văd sforile, uit de tot mecanismul din spate și doar mă bucur de ceea ce iese la iveală din el când e la microfon.

După șapte luni și ceva de pauză, formația FronT s-a refăcut, cu un alt basist și alt tobar. A venit la tobe Călin Cămărășan (tobar în trupa CUG) și Cosmin Cocrean la bas (din trupa Target), iar în 4 decembrie FronT a luat-o de la capăt cu un concert la Cluj, în Irish Music Pub, alături de 13 Rituals, Skullp și Altar. Nu știu ce faceți fiecare cu timpul vostru liber, dar pot să sper că încercați să găsiți și niște za-za-zum și că vă lăsați canalele deschise către cât mai multe surse de așa ceva. Am scris în bună parte pentru foștii colegi de liceu, care îl știau pe Mihai din Relativ și au simțit ce extaordinar e să descoperi pe cineva din apropiere care erupe în mod neașteptat și plăcut. Tot asta face și acum, în ciuda tuturor obstacolelor pe care le aduce viața de adult, cu serviciu și responsabilități.🙂

La concert am descoperit Skullp, formația unde e vocal Cătălin Moraru, fratele mic al basistului din Luna Amară, Sorin Moraru. Pentru cine vibrează în continuare cu rock-ul (metal, hardcore), Skullp e o surpriză foarte plăcută. Clasic însă, lumea e greu de mișcat de trupele care nu-s cap de afiș, fiindcă publicul (clujean) e atât de obișnuit cu atitudinea statuilor de teracotă. Pe scenă își poate da oricine sufletu, pentru că cei din public reacționează greoi dacă nu știu dinainte ce formație e, ce versuri cântă vocalul și ce riff-uri „bagă” chitaristul. Din fericire, s-au rupt rândurile statuilor de teracotă și lumea s-a mișcat pentru formațiile noi.

Skullp au dedicat piesa „Empty Pockets” formației Luna Amară și celor zece ani pe care îi aniversează. Mihnea Blidariu (solist, chitarist și trompetist în Luna) era în public și a râs. Știe el mai bine de ce. Dar știm și noi. Fiindcă, nu-i așa, artiștii nu prea au secrete în zilele noastre?! Nu e tocmai un secret că trupele care nu sunt cap de afiș nu (prea) iau (niciun) ban pentru concertele lor, situație care poate dura cu anii. Chestie care nu se întâmplă numai în muzică. Așa că mulțumirea (dar și motivația) cea mai mare a cuiva care e pe scenă, care se expune într-un fel artistic, care dă tot ce are mai bun, care pune suflet, care transmite ceva cu care empatizezi, e aceea să te vadă că miști. Că zâmbești, că te bucuri, că vibrezi. Fără atitudine de statui de teracotă, fiindcă simpla ocupare a spațiului, însoțită de muțenie și apatie, nu înseamnă nimic. Za-za-zum-ul e cu du-te, vino!

––

*La Altar nu am mai stat că „Empty Pockets” și am vrut să prind troleu spre casă. Dar cum zic ei: „Atitudine”, „Respect” și „Stop the Silence”.

About zoldike

Raluca Bugnar. Vinitură în Cluj, concepută la Petroşani, născută la Deva, trăită în comuna mineră Certeju de Sus. Am făcut liceu de mate-info, facultatea de jurna. Din 2007 trăiesc din scris (evident, nu cel de pe blog). Mă găseşti pe Twitter ca @ralucalexandra.
Acest articol a fost publicat în Culise și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s