Ultimul mesaj al cosmonautului, eretismul pictorului flamand şi opiniile unui clovn

Adesea apare nevoie da a înţelge altfel lucrurile şi de a le pune într-o ordine pentru a putea iar locui comfortabil în cap. Pe mine mă ajută anumite forme şi expresii de artă să fac asta. Teatrul e una din aceste forme, mai cu seamă când e puternic vizual. Cele două premiere din proaspăt-deschisa stagiune a Teatrului Naţional din Cluj sunt spectacole foarte bine construite vizual. Lumini, mişcare, costume, scenografie, sunt cu toate muncite parcă mai mult ca niciodată, iar ceea ce a ieşit a fost o încântare pentru mine, cel puţin. Textele sunt pentru prima dată rostite la Cluj, iar regia e una îndrăzneaţă. De exemplu, în  Ultimul mesaj al cosmonautului către femeia pe care a iubit-o cândva în fosta Uniune Sovietică de David Greig (lansat în 2 octombrie) e o doză destul de mare de nuditate, alta de simbolism şi alta de glume cam encriptate, interne. Încă nu au apărut recenzii şi sunt foarte curioasă ce se va spune de el. În plus, are trei ore, fără pauză, ceea ce e neobişnuit, iar asta a părut că deranjează. Mie una mi-a plăcut şi l-aş mai vedea o dată.


„Bosch” de Marc Bogaerts, care a avut premiera ieri, e un spectacol cu o coregrafie excepţională şi cu o muzică pe care o vreau şi acasă, să îmi sune obsesiv în urechi şi la muncă şi în troleu, una într-una vreo două săptămâni. Vizual, e un spectacol alb-negru, care e colorat, simbolic,  în tot felul de culori de talentul actorilor. Ceea ce am simţit eu după spectacol e că îl cunosc pe Hiernnymus Bosch, pictorul flamand obsedat să arate păcatul şi decăderea, fiindcă în timpul piesei mi-au fost pictate în cap tablourile lui. Ceva absolut minunat!🙂

Din romanul „Opiniile unui clovn” de Heinrich Boll, editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975:

„Am renunţat de mult să mai vorbesc cu cineva despre bani sau despre artă. Când lucrurile acestea vin împreună, nimic nu se potriveşte, căci arta e sau prea mult sau prea modest plătită. Am văzut odată într-un circ ambulant englez un covn care era din punctul de vedere al meseriei de douăzeci de ori, iar din punct de vedere artistic de zece ori mai bun decât mine şi care nu câştiga nici zece mărci pe seară. Îl chema James Ellis, era bine trecut de patruzeci de ani şi când l-am invitat la cină – s-a servit omletă cu şuncă, salată şi păcintă cu mere – i s-a făcut rău, căci nu mai mâncase de zece ani atât de mult deodată. De când l-am cunoscut pe James nu mai vorbesc despre bani şi despre artă.” (pagina 35)

„Fuseseră vreo două luni îngrozitoare, deoarece nu găseam curajul să plec cu adevărat, şi la fiecare îmbucătură pe care o băgam în gură mama se uita la mine de parcă aş fi fost un infractor. Cu toate astea ţinuse ani în şir cu casă şi masă tot felul de neisprăviţi, dar aceia erau „artişti sau poeţi”; Schmitzler, acest nimic lipsit de orice fe de gust şi Gruber, care nu era chiar atât de rău.

Era un poet liric gras, tăcut şi murdar, care locuise a noi o jumătate de an, fără să  scrie măcar un rând. Când cobora dimineaţa la micul dejun, mama se uita la el de fiecare dată de parcă s-ar fi aşteptat să vadă urmele luptei lui nocturne cu demonul. Era aproape necuviincios cum se uita la el. Într-o bună zi dispăru fără urmă, iar noi, copiii am fost surprinşi şi îngroziţi când am descoperit în camera lui  o grămadă mare de romane poliţiste, pe masa de lucru câteva bilete pe care era scris un singur cuvânt: „Nimic”; pe unu dintre ele era scris de două ori: „Nimic, nimic”. Pentru astfel de oameni mama mergea chiar şi în pivniţă, să aducă o bucată specială de şuncă. Cred că dacă mi-aş fi făcut rost de nişte şevalete uriaşe şi aş fi mâzgălit pe ecranele lor enorme nişte tâmpenii, ar fi fost în stare să se împace cu existenţa mea. Ar fi putut spune

– Hans al nostru e un artist, o să-şi găsească el drumul. Mai luptă încă.

Dar aşa nu eram decât un elev în clasa a şasea de liceu, ceva mai în vârstă, despre care ştia doar că se pricepe bine „să facă nişte strâmbături”. Bineînţees că m-am oferit ca pentru puţină mâncare să dau „probe de ştiinţa mea”.” (pagina 39)

About zoldike

Raluca Bugnar. Vinitură în Cluj, concepută la Petroşani, născută la Deva, trăită în comuna mineră Certeju de Sus. Am făcut liceu de mate-info, facultatea de jurna. Din 2007 trăiesc din scris (evident, nu cel de pe blog). Mă găseşti pe Twitter ca @ralucalexandra.
Acest articol a fost publicat în Fără categorie și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s