Căcat, Dumnezeu, kitsch

Căcatul îmi ocupă mult din gânduri în ultima vreme şi asta nu pentru că am în cap numai căcat sau sunt eu de căcat. Pur şi simplu s-a întâmplat să fie chestii care să mă facă să mă gândesc la căcat. Printre care:

–          Într-o dimineaţă am ieşit din scara blocului şi, lângă interfon, între uşa de termopan a scării şi uşa de ieşire din bloc, era un căcat mare şi plin de muşte. Pe caniculă. Lângă el era o bucată de hârtie mototolită, cu urme de căcat pe ea – un pliant publicitar. Mi s-a părut o chestie foarte tare: problema căcatului pentru homeleşi. Adică, ei de ce nu şi-ar dori luxul unei căcări într-un loc mai intim şi cu hârtie la dispoziţie? Şi de ce să-mi fie scârbă doar de căcatul omului ăluia din scara blocului, când căcatul nostru împânzeşte toate blocurile, şi stă pitit prin pereţii pe care îi zugrăvim pastel şi îi decorăm frumos cu tablouri, poze, postere sau… carpete (iach!).

–          Bebeluşii se cacă, iar căcatul lor pute îngrozitor, dar ei sunt printre cele  mai iubite fiinţe, iar căcatul lor le dă unor oameni job. Oribil miroase şi căcatul de la pisicuţele drăgălaşe care fac trafic maxim pe youtube sau de la căţeluşi sau de la ţestoasele mele. Totuşi, căcatul acestora e ignorabil fiindcă au drăgălăşenia de partea lor şi inocenţa că nu ştiu că e naşpa că ni se cacă la vedere.

–          Am fost pusă în faţa unui adevăr absolut: „O să mă simt acasă aici atunci când o să mă pot căca!”. Da, acasă asta înseamnă. Locul unde te poţi căca în deplin comfort psihic şi fizic.

–          De câte ori mi se rupe spatele de la cărat mâncare din piaţă sau de la supermarket zic că „Na, fain că ne chinuim să cărăm viitorul căcat!”. Şi mi se pare cu atât mai hilar când în sacoşa de cumpărături e şi hârtia igienică şi detergentul de wc. Adică, nu am putea să sărim peste toată etapa asta? Nu, că aşa am fost creaţi… Şi am citit Kundera care leagă căcatul de Dumnezeu şi de kitsch tare elocvent!

Milan Kundera: „Când eram copil şi răsfoiam Vechiul Testament repovestit copiiilor şi ilustrat cu gravurile lui Gustave Dore, îl vedeam acolo pe Bunul Dumnezeu sălăşluind pe un nor. Era un moş bătrân cu ochi, cu nas, purta o barbă lungă, şi eu îmi spuneam în sinea mea că, având gură, Dumnezeu trebuia să şi mănânce. Şi dacă mânca, trebuia să aibă şi intestine. Dar gândul acesta avea darul să mă sperie pe loc, căci, în ciuda faptului că făceam parte dintr-o familie mai curând atee, simţeam că ideea intestinelor lui Dumnezeu era un sacrilegiu.

Fără niciun fel de pregătire de ordin teologic, copilul din mine a înţeles, spontan, totala incompatibilitate dintre căcat şi Dumnezeu şi, drept urmare, fragilitatea tezei fundamentale a antropologiei creştine, potrivit căreia omul a fost creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa. Una din două: ori omul a fost creat după chipul şi asemănarea Domnului şi atunci Dumnezeu are intestine, ori Dumnezeu nu are intestine, şi omul nu seamănă cu El.

Vechii gnostici simţeau acest lucru la fel de bine cum îl simţeam şi eu la cei cinci ani ai mei. Ca să tranşeze această blestemată problemă, Valentin, Marele Maestru al gnozei din secolul al doilea, afirma că Isus „mânca, bea, dar nu defeca”.

Căcatul e o problemă teologică mai dificilă decât răul. Dumnezeu i-a dăruit omului libertatea de acţiune şi, în ultimă instanţă, putem admite că El nu e răspunzător de crimele umanităţii. Dar responsabilitatea căcatului îi revine în întregime celui ce a creat omul, şi numai Lui. (…)

Dezbaterea între cei ce afirmă că universul a fost creat de Dumnezeu şi cei ce pretind că acesta a apărut de la sine se referă la ceva ce depăşeşte înţelegerea şi experienţa noastră. O deosebire mult mai reală îi desparte pe cei ce se îndoiesc de fiinţa omului, aşa cum i-a fost dată (indiferent cum şi de cine), de cei care aderă la ea, fără rezerve.

În spatele tuturor credinţelor europene, fie ele politice sau religioase, se află primul capitol al Genezei, de unde reiese că lumea a fost creată aşa cum trebuia să fie, că fiinţa e bună, drept care e bine să se înmulţească. Să denumim această credinţă fundamentală acordul categoric cu fiinţa.

Dacă până nu demult cuvântul căcat era înlocuit în cărţi cu câteva puncte, asta nu se făcea din nişte raţionamente de ordin moral. Oricum, nu putem pretinde că, în sinea lui, căcatul ar fi imoral! Dezacordul cu căcatul e de natură metafizică. Momentul defecării constituie dovada de zi cu zi a caracterului inacceptabil al Creaţiei. Una din două: ori căcatul e acceptabil (şi atunci nu ne mai încuiem cu cheia în closet!), ori procedeul prin care am fost creaţi e inacceptabil.

Decurge din asta că acordul categoric cu fiinţa are ca ideal estetic o lume în care ccatul e tăgăduit şi în care toţi oamenii se comportă ca şi când acesta n-ar exista. Acest ideal estetic se numeşte kitsch.

E un cuvânt de origine germană, care a aprut la mijlocul sentimentalului secol al nouăsprezecelea, şi s-a răspândit apoi în toate limbile. Folosirea sa frecventă a făcut însă să i se şteargă semnificaţia metafizică originală, şi anume: kitschul este, în esenţă, negaţia absolută a căcatului, atât în sensul propriu, cât şi în cel figurat al cuvântului: kitschul exclude din câmpul său vizual tot ce-i esenţial inacceptabil în existenţa umană. (…)

De bună seamă sentimentele suscitate de kitsch trebuie să fie de o asemenea natură, încât să poată fi împărtăşite de cât mai mulţi. De aceea, kitschul nu se poate bizui pe situaţii insolite, ci pe imaginile fundamentale ancorate în memoria oamenilor: fiica ingrată, tatăl abandonat, copiii alergând pe iarbă, patria trădată, amintirea primei iubiri.

Kitschul dă naştere pe loc la două lacrimi ale înduioşării. Prima lacrimă spune: ce frumos este să vezi nişte copii alergând pe iarbă!

A doua lacrimă spune: ce frumos e să te îndoieşezi odată cu întreaga omenire, la vederea unor copii alergând pe iarbă!

Abia a doua lacrimă are darul să facă din kitsch adevăratul kitsch.

Înfrăţirea tuturor oamenilor pe această lume nu va putea fi întemeiată decât pe kitsch.

Nimeni nu ştie acest lucru mai bine decât politicienii. De îndată ce apare în preajma lor un aparat de fotografiat, dau fuga spre întâiul copil ce le iese în cale, ca să îl îmbrăţişeze şi să îl sărute pe obraz. Kitschul este idealul estetic al tuturor politicienilor, al tuturor mişcărilor politice.

Într-o societate în care coexistă, unul lângă altul, mai multe curente politice şi, ca atare, influenţa lor se anulează sau se limitează reciproc, e cu putinţă, de bine de rău, sau mai mai mult sau mai puţin, să scăpăm de inchiziţia kitschului; individul îşi poate salvgarda originalitatea, şi artistul poate crea opere neaşteptate. Acolo însă unde o singură mişcare politică deţine întreaga putere, ne trezim, deodată, în împărăţia kitschului totalitar.

Dacă spun totalitar, o fac numai pentru faptul că tot ce tulbură kitschul este eliminat din viaţă: orice manifestare de individualism (căci orice discordanţă e socotită o felgmă scuipată pe obrazul fraternităţii surâzătoare), orice manifestare de scepticism (întrucât cel ce începe să se îndoiască de un amănunt, cât de mic, sfârşeşte prin a pune la îndoială viaţa ca atare), orice ironie (fiindcă în împărăţia kitschului totul trebuie luat în serios), ba, până şi mama care şi-a părăsit soţul şi copiii, sau bărbatul care preferă bărbaţii femeilor, amininţând astfel sacrosanctul slogan: „Iubiţi-vă, împreunaţi-vă şi înmulţiţi-vă.”

Din acest punct de vedere, putem considera aşa numitul gulag o groapă septică, în care kitschul totalitar îşi aruncă gunoaiele.”

(Milan Kundera, „Insuportabila uşurătate a fiinţei”, Editura Humanitas, 2007, pag. 269-276; sublinierile îmi aparţin)

Mi-a plăcut foarte mult toată cartea! Uşurătatea fiinţei e într-adevăr insuportabilă, de-asta e poate mai bine că suntem plini fiecare de propriul căcat.

About zoldike

Raluca Bugnar. Vinitură în Cluj, concepută la Petroşani, născută la Deva, trăită în comuna mineră Certeju de Sus. Am făcut liceu de mate-info, facultatea de jurna. Din 2007 trăiesc din scris (evident, nu cel de pe blog). Mă găseşti pe Twitter ca @ralucalexandra.
Acest articol a fost publicat în Eu cu mine şi cu Ralu, Văzute/ văzubile și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Căcat, Dumnezeu, kitsch

  1. Reblogged this on CRONICA [R] and commented:
    Orice act care mimează gândirea este un kitsch. Omniprezent, kitschul e tot mai des luat drept ceea ce nu e: gândire. Până la urmă nu va mai fi loc pentru altceva. Sau lumea asta va trebui să explodeze ca să scape de kitsch.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s