Care e cel mai important colţişor dintr-o locuinţă? (L-am dus şi pe Cărtărescu acolo!)

Cum am putut trăi câţiva ani fără vană, mi se pare de neînchipuit acum. Dar de-aia e copilăria un „loc” în care fericirea era mai la îndemână pentru că nevoile erau mai puţine şi plăcerile mai simple. La bunica la ţară mă încânta la culme să îmi încropesc hamac dintr-un păturoi cadrilat într-un prun mic şi cu crengi joase sau să fac bijuterii sofisticate din cozile păpădiilor pe care le despicam fâşii-fâşii şi le băgam la încreţit în apa din vălăul de piatră de lângă fântână. Mi-aduc aminte că în fundul grădinii era o salcie mare de tot, pe firele căreia mă dădeam huţa-huţa până mă înverzeam pe mâini. De fapt, nu era la noi în grădină, ci la unchiu’, dar graniţele şi gardurile sunt cu totul relative pentru copii. Pe vremea aia, grădina bunicii putea ajunge până la curtea cu curci a lu’ Tanti Tanţa care ne făcea polidin şi cu care făceam tăieţei. Grădina bunicii ajungea la panta cu iarbă molatecă şi mult muşchi din spatele casei locuite de Râma şi Furnicuţa – poreclele unor doi soţi, el profesor de chimie-fizică, ea de franceză; din iarba Râmei şi a Furnicuţei le-am şi dus odată iepurilor de acasă un coşuleţ, fiind convinsă că e cea mai bună iarbă pentru ei din grădina bunicii! Şi, desigur, grădina incorpora şi salcia unchiului Petrică-pădurarul, care mă plimba cu calul şi a mătuşii Jenica al cărei cuptor dădea naştere celor mai insiropate şi rumene brânzoaice ce vor fi existat vreodată. Sub salcie era o vană, lângă o fântână cu o cumpănă mare.  O cadă de baie pusă în fundul grădinii şi a cărei perdea „de duş” era făcută, foarte ecologic, din lianele salciei. Cada aia mă fascina, deşi mi se părea că nu-i de nasul meu, eu care eram îmbăiată acasă, la oraş, sâmbăta, când ştiu că nu-mi făcea mare plăcere să mi se bage şampon în ochi (încă nu era moda şampoanelor „fără lacrimi”), împărţeam, din ce-mi amintesc, apa de baie cu soră-mea şi eram fraierită cu îmbăiatul să plec de la televizor când nici nu se terminase bine genericul de la desenele animate şi apoi să merg la culcare, moleşită de la aburi şi obosită de uscatul părului cu un pheon care mai mult bârâia. O dată am zărit-o pe mătuşa Mărioara, sora unchiului-pădurar, îmbăindu-se la salcie. M-am simţit foarte vinovată, ca şi cum aş fi fost un voyeur, deşi eram în grădina bunicii – de data aceea chiar în limitele ei conforme cu Cartea Funciară – şi făceam trasee labirintice prin iarba crudă şi lungă (adică o culcam târându-mă pe burtă de colo-colo şi făceam cositul viitor o misiune imposibilă.) Mătuşa Mărioara era fată bătrână, trăia singură într-un apartament din cele câteva blocuri înfipte de comunişti în mijlocul comunei miniere şi, aveam să-mi dau seama după ani, era ipohondră şi maniacă: dezvoltase o teamă îngrozitoare faţă de mizerie, germeni, microbi, bacterii şi celelalte chestii de neamul lor. Oricum, dacă nu era mătuşa Mărioara, nu vedeam eu minunea unei căzi folosite la ţară! Aşa cum am văzut-o, de departe, printre firele de iarbă care mă împiedecau să desluşesc zbârceala pielii de mătuşă bătrână şi sclifosită, îmbăierea mi s-a părut un privilegiu, o relaxare destinată celor iniţiaţi, căci nu-mi puteam explica cum altfel stă aşa tihnită şi senină mătuşa mea cea acră.

Peste ani, cada a devenit locul unde mă pot relaxa cel mai bine şi îmi pot petrece chiar şi patru ore (cu schimburi de apă), iar ce-mi place să fac cel mai mult în baie e să citesc. Sau, de mai puţin timp, să mă uit la filme, căci iau laptopul şi-l pun pe un scaun lângă. Zilele astea, din cauza caniculei, mi-a fost rău adesea şi experimentez o prea mare parte din timp o stare de ameţeală şi de slăbire a puterii în toate extremităţile. Nu-mi place şi nu mă simt în stare de nimic, dar nici nu pot sta la murat pe toată perioada cât sunt temperaturi de cuptor. Azi am găsit soluţia! Tot în vană, dar fără apă! Cu perne, în schimb. Aşa am citit jumate din ultima carte a lui Mircea Cărtărescu, „Frumoasele străine”. Cartea e absolut miraculoasă, provoacă râsul cu lacrimi! A citit-o prima dată Tana şi nu îmi venea să cred când o vedeam că începe să chicotească şi apoi să se zguduie de râs, iar în cele din urmă să plângă (Tana lăcrimează întotdeauna când râde cu poftă). Ok, mi s-a întâmplat şi mie! Am râs azi de mi-am speriat prietenul şi probabil şi vecinii care mă puteau auzi amplificat datorită ecoului din baie şi a comuniunii pe care o stabileşte masca de la chiuvetă.

Dacă ar fi să aleg vreodată un locşor unde să fiu trimisă "la colţ" pentru a sta ore în şir acesta ar fi cel cu cada de baie.

Trebuie să exemplific cu ceva că ştiu că nu mă prea crede nimeni că se poate râde până la lacrimi cu Mircea Cărtărescu, un autor pe care unii îl ştiu din manualul de-a 12-a când am învăţat de optzecişti, alţii pentru că ne-a zis „De ce iubim femeile”, deşi nici acum nu ştiu ei de ce, alţii poate nu îl ştiu deloc… Pentru mine era un scriitor bun, dar snob, care mă căzneşte să-l citesc la birou cu DEX-ul lângă mine şi de-aia nu-l aveam tocmai la inimă.

În nuvela „Frumoasele străine sau Cum am fost un autor de duzină” ce dă şi titlul cărţii, Mircea Cărtărescu povesteşte peripeţiile trăite în Franţa de 12 scriitori români aleşi să le prezinte cultura românească francezilor acum vreo câţiva ani. Evenimentul a presupus un fel de turneu literar de vreo două săptămâni prin oraşe şi comune din Franţa, unde localnicii erau însetaţi de poezie, proză şi de tot specificul românesc. Într-o astfel de împrejurare, Cărtărescu şi confratele său Mury (poetul Ion Mureşan) sunt cinstiţi într-o comună cu o cină românească într-o sală gigantică decorată tradiţional româneşte:

„Răstignite de-a lungul imensei săli se aflau aici cojocele, bundiţe, fote, catrinţe, ii, basmale, iţari, cioareci, clopuri, cuşme, mundire, sumane, brâie, opinci şi câte şi mai câte, arătând învechite şi prăfoase ca păsările ramolite de la Muzeul Antipa.  Printre ele, presărate, pagini îngălbenite rupte din reviste româneşti, înfăţişând mânăstirile din Moldova, ilustrate cu care cu boi şi ţărănci cu sânii dezveliţi ca nişte rustice fete de la pagina 5, farfurii-suvenir cu Castelul Bran, scuturi de lemn cioplit cu chipul lui Dracula… Mai lipseau doar puişorii de lângă conurile de brad vopsite, sub care scrie „Amintire din Sinaia”. Nesfârşită imaginaţia omului, egalată numai de gustul lui pentru pitoresc şi insolit!” („Frumoasele străine” de Mircea Cărtărescu, editura Humanitas, 2010, pagina 182).

Atmosfera franceză vizual-românizată nu putea rămâne mută, au considerat organizatorii, care au chemat formaţia „Les gitanes amoureux” să destindă atmosfera cinei tradiţionale… româneşti.

„Erau trei băieţi care, după înfăţişare, cântau probabil prin metrouri şi-o fată care… dar înfăţişarea, se ştie, te poate înşela. Una-două, fata înşfacă acordeonul, şi-l prinse ca pe acele hamuri în care se poartă nou-născuţii şi începu să reverse din burduful elastic acorduri aiuritoare. Ceilalţi i se alăturară pe măsură ce-şi recuperau instrumentele. Timp de două ore, cât ţinu coşmarul intens al cinei româneşti, ţiganii îndrăgostiţi au lălăit-o în vreo şase-şapte limbi total neidentificabile (desluşeam uneori vagi inflexiuni portugheze, franceze, româneşti, sârbeşti sau ţigăneşti, amestecate cu o engleză de port internaţional) pe o muzică şi ea incertă în cel mai înalt grad: nu erau nici manele, nici muzică algeriană, nici klezmer, nici rock balcanic, nici flamenco – ceva fără chip şi fără nume, de la mama lor, în care din când în când, ca nişte pepite de aur într-un morman de zgură, ceva îţi suna cunoscut: „pero no sempre cantaro”, „why, why, why, Delilah”, „leliţo, leliţo, fă”, „kalashnikov”, „buon giorno, Italia, buon giorno Maria”… Muzica, se zice, înveseleşte spiritele. Pe-ale noastre însă le-a pleoştit total, mai ales că s-a combinat în cele din urmă (căci iremediabilul n-a mai putut fi evitat multă vreme) cu bucatele specific româneşti (…)”.  („Frumoasele străine” de Mircea Cărtărescu, editura Humanitas, 2010, pagina 186).

Despre bucate. însă, trebuie să citească fiecare pentru că nu au savoare aşa, la mâna a doua.

About zoldike

Raluca Bugnar. Vinitură în Cluj, concepută la Petroşani, născută la Deva, trăită în comuna mineră Certeju de Sus. Am făcut liceu de mate-info, facultatea de jurna. Din 2007 trăiesc din scris (evident, nu cel de pe blog). Mă găseşti pe Twitter ca @ralucalexandra.
Acest articol a fost publicat în Eu cu mine şi cu Ralu, Făcute/făcubile și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Care e cel mai important colţişor dintr-o locuinţă? (L-am dus şi pe Cărtărescu acolo!)

  1. Mihai spune:

    Te-ai gandit, oare, la o vana si cu ventilator langa?🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s