Sebastian Lelio, un regizor care îşi lasă actorii să improvizeze dialogurile, a câştigat de două ori la TIFF

*  Interviu publicat în AperiTIFF, ziarul festivalului de film. Lelio a câştigat şi anul acesta premiul FIPRESCI, oferit de juriul Asociaţiei Presei Străine de Filmpentru filmul Navidad.

Cineaştii din Chile care au o perioadă foarte productivă în ultimii ani, la fel ca realizatorii români de filme, sunt mai puţini obsedaţi de vechiul regim, numai pentru că dictatura de dreapta din Chile a fost de mai scurtă durată decât comunismul românesc, crede Sebastian Lelio, regizor chilian. Lelio a fost premiat în 2007 la TIFF şi a revenit pentru a treia oară la Cluj anul acesta prezentând filmul Navidad în cadrul secţiunii Focus Chile. După o discuţie cu publicul care a văzut Navidad şi înainte de a intra la vizionarea filmului românesc Francesca, Sebastian Lelio mi-a vorbit despre pasiunea şi libertatea de a face filme într-o ţară care a ieşit din dictatură odată cu România.

Sebastian Lelio, regizor din Chile, filme premiate la TIFF: La Sagrada Familia, Navidad

Sunteţi în drum spre cinema să vedeţi un film românesc; ce părere aveţi despre cinematografia românească?

Admir foarte mult cinematografia românescă, înseamnă foarte mult pentru mine să vin la TIFF. Acum în Chile este o generaţie de oameni de vârsta mea şi mai tineri care se ocupă foarte mult de filme, care au apărut din nimic, cam aşa cum s-a întâmplat şi în România. Stilistic, cele două ţări nu au nimic în comun în cinematografie şi nici subiectele nu seamănă. Eu admir foarte mult filmele româneşti, mă uit la ele cu multă curiozitate. Ador Poliţist, adjectiv! Foarte multă inspiraţie am găsit în Picnic de Sitaru. Cinematografia actuală din Chile e mai puţin coerentă, la fel şi aprecierea ei, nu e ca în România cu grupul de cineaşti care au devenit cunoscuţi cu filme pe aceeaşi temă. În Chile se fac filme pe o grămadă de subiecte şi cu diverse stiluri, suntem mai puţin obsedaţi de fostul regim, dar numai pentru că dictatura a fost mai scurtă. Sunt sigur că dacă am fi avut şi noi 50 de ani de dictatură am fi făcut numai filme despre asta.

Se aseamănă în vreun fel cinematografia din Chile cu cea din România?

Cinematografia din Chile a început să înflorească de acum vreo şase ani odată cu apariţia unei serii de cineaşti foarte activi, care au început să facă filme din diverse perspective, dar a căror trăsătură comună e căutarea de a face filme foarte personale, reale.

De ce credeţi că au început cineaştii din cele două ţări să fie aşa de productivi în ultima perioadă?

Cred că motivul sunt cei 20 de ani de democraţie, după un regim de dictatură de dreapta, sau de stânga. Noi am avut 20 de ani de dictatură a aripii drepte până în 1990, iar aici a fost dictatură tot până cam în aceeaşi perioadă. Douăzeci de ani par să fie durata de timp necesară după o dictatură pentru ca libertatea de expresie să înflorească cu adevărat.

Ce proiecte aveţi?

Acum lucrez la un nou film, care are loc în zonele devastate după cutremurul şi tsunamiul din februarie, în Chile. Am scris o poveste ficţională, dar are trăsături de documentar, va reflecta, sper, mult respect pentru durerea simţită chiar şi când filmam, căci peisajele şi casele erau distruse şi încă ude. Am filmat la o lună după catastrofă. Mi-ar plăcea să vin la TIFF şi a patra oară, dar cred că vom termina filmul abia peste vreo şase luni.

Aţi spus că preferaţi să nu scrieţi dialogurile, ci să-i lăsaţi pe actori să improvizeze pe marginea scenariului. Cum funcţionează asta?

Chiar cred că cinematografia e o muncă de echipă, iubesc ca atunci când filmez să aştept după ceva ce nu poate fi scris, nu poate fi gândit dinainte, anticipat. E ceva ce se naşte acolo, iar eu cred în puterea de documentar a camerei de filmat, care poate capta ceea ce se întâmplă o singură dată. Încerc să îmi construiesc poveştile cu aceste momente care sunt foarte vii; fac duble, dar diferite. Nu caut o scenă perfectă atunci când filmez. Caut multe lucruri şi apoi, la editare, rescriu totul din imaginile obţinute. Scriu scenariul, dar nu dialogul. Strategia mea de a avea poveşti reale e de a le da actorilor mai mult spaţiu de manevră. Îmi place să lucrez în echipă, dar editez filme numai de unul singur! De fapt, scriu înainte povestea, intriga, stabilesc subiectul, dar numai „CE-ul”, nu şi „CUM-ul”. Cum va ieşi filmul e ceva ce aflăm împreună, în timp ce filmăm. Primul meu film, care a câştigat la TIFF în 2007, La Sagrada Familia, a fost filmat cu multă improvizaţie.

Care e riscul de a face film bazându-vă pe improvizaţie?

Riscul e acela de a ciocăni la uşa vieţii şi de a nu primi niciun răspuns. E ca şi cum mergi umil la uşă şi spui „Te rog, Viaţă, adu-mi nişte momente pline de adevăr, mister şi complexitate pe care eu nu sunt în stare să le scriu, care sunt dincolo de ceea ce am eu în cap!”. Iar riscul e acela ca viaţa sa nu te bage în seamă, niciodată nu ştii ce va ieşi.

About zoldike

Raluca Bugnar. Vinitură în Cluj, concepută la Petroşani, născută la Deva, trăită în comuna mineră Certeju de Sus. Am făcut liceu de mate-info, facultatea de jurna. Din 2007 trăiesc din scris (evident, nu cel de pe blog). Mă găseşti pe Twitter ca @ralucalexandra.
Acest articol a fost publicat în Culise și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s