Scott Coffey, regizorul care a lucrat cu Naomi Watts şi a povestit cu mine despre defectele americanilor

Joi seară (27 mai) Scott Coffey închiria un film românesc să-l vadă acasă în Portland, SUA. Două zeci şi şase de ore mai tîrziu actorul era la deschiderea oficială de la TIFF, povestind despre primul  film pe care l-a regizat, Ellie Parker, o satiră a vieţii unei actriţe la Los Angeles, în căutarea disperată a unui rol, orice rol. * Interviul l-am luat în cadrul TIFF 2010 şi apărut în AperiTIFF, numărul din 31 mai. Mi-a plăcut foarte mult de Scott cum vorbea cu un sictir amuzat despre poporul lui, dar asta e pentru că a stat trei ani în adolescenţă în Italia şi pentru că nu a fost unul dintre copiii americani răsfăţaţi, cărora li se bagă în cap că pot face orice.

Scott Coffey, actor, regizorul filmului Ellie Parker (2005)

Cum te-ai hotărât să te muţi din faţa camerei de filmare în spatele ei?

Sunt actor de 20 de ani, am făcut multe filme şi mi-a plăcut întodeauna să fiu pe platoul de filmare, lucram mult, cariera era ok, dar nu m-a încântat. Cred că într-un fel eram mai mult la mine în cap, ori actoria e pur instinct, nu e un proces  foarte intelectualizat. Ultimul film pe care l-am făcut ca actor a fost Mulholland Drive regizat de David Lynch. Rolul a fost scris special pentru mine, dar tot nu am simţit ceva extraordinar.

Ellie Parker, cu care ai venit la TIFF, e filmul tău de debut ca regizor. Care e povestea filmului?

O cunoşteam pe Naomi Watts şi avem multe în comun: acelaşi gen de simţ al umorului, traiul la Los Angeles (n.r. oraşul în care s-a filmat). Los Angeles e uriaş, fragmentat, cu distanţe foarte mari, e mult de condus. Toţi sunt în maşină, singuri la volan, nu se foloseşte transport în comun şi e un oraş neprietenos pentru pietoni. M-am gândit cum afectează toate astea oamenii. Scenariul, scris iniţial pentru Gwyneth Paltrow, e despre o acriţă între audiţii care se schimbă în maşină pentru roluri (de haine şi atitudine). De la actori lumea aşteaptă să fie nişte contorsionişti, dar eu cred că forfota de a te transforma pentru multe audiţii răpeşte ceva, în loc să adauge.

Cum a fost să lucrezi prima dată ca regizor?

Ellie Parker e filmat cu o cameră digitală, micuţă, pe care o puteam ţine uşor în mână; fără lumini, sonorizare sau echipă. Am fost doar eu şi actorii, cu excepţia câtorva scene. Metoda a fost perfectă pentru acest film, aşa am putut capta credibil atmosfera superficială a vieţii acestei femei în Los Angeles.

Ce-ai vrut să transmiţi prin Ellie Parker şi nu puteai ca actor?

Dacă te aştepţi la un film tradiţional, nu vei vedea asta. M-am tot gândit la era digitală şi cred că nu prea mulţi sunt interesaţi cum e afectat scenariul. Filmul american, în general, e făcut ca la carte, cu trei părţi; intriga e cea mai importantă. Eu am vrut să fac un studiu de personaj, o examinare ironică pentru că am simţit că lipsesc filmele care urmăresc personajul, nu acţiunea. Publicul poate presupune că dacă joacă Naomi Watts e un fel de comedie romantică. Americanii (mă refer în general)  nu sunt atraşi să vadă ironie, suprarealism. Consideră filmul o cale de scăpare, vor să ştie ce urmează, să fie previzibil, să stea pe scaun şi să fie duşi cu zăhărelul (spoon feed).

Dacă americanilor nu le place satira cum explici succesul unor seriale ca South Park sau Family Guy?

E ok dacă e excesiv de dramatic şi de exagerat. Filmul românesc 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, pe care îl iubesc, ar fi invizibil în SUA, e prea subtil. A avut succes doar în oraşele mari. South Park e un exemplu bun, îmi dă speranţă faptul că are aşa mare succes, fiind atât de iconoclastic şi de Fuck You la tot. Mă enervează când aud „În seara asta am chef de un film arty”! Asta înseamnă că oamenii vor un film care nu e complet stupid sau e cu subtitrare (adică film străin). În anii ’70 se făceau multe filme bune în America, cele care acum sunt în categoria independente.

Ce proiecte ai acum?

Lucrez la două filme, unul mare cu Keanu Reaves, o examinare a creştinismului fundamentalist în SUA. Celălalt e un film mai mic despre o tânără de vreo 20 de ani care nu găseşte job şi trebuie să se mute înapoi cu părinţii. În concepţia americanilor a te întoarce acasă după terminarea şcolii, chiar şi pentru şase luni, e un eşec. Personajul principal, pentru care caut actriţă, va lucra la un sex shop, dar speră să fie poetă, deşi scrie foarte prost. Filmul e despre sentimentul american că poţi face orice, că eşti special. Cei care au devenit părinţi după ’80 şi-au supraevaluat copiii, iar aceştia cred că sunt foarte speciali şi nu-s deloc pregătiţi pentru eşec sau pentru lupta cu viaţa. Eu mă simt alienat faţă de ei pentru că am avut o familie săracă, o copilărie în care nu primeam tot, iar acum cred c-am fost norocos. Ideea filmului e cum fata descoperă că nu e super specială.

Ce părere ai despre filmul românesc, despre Cluj?

Am închiriat un film românesc chiar înainte să plec de acasă din Portland. Se pare că aveţi o perioadă extraordinară în cinematografie, mi-aş dori să vin să lucrez aici. La TIFF mi-a plăcut proiecţia de deschidere, în Piaţa Unirii.  Zilele astea profit că nu îmi merge telefonul şi nu mă deranjează nimeni aşa că mă pot plimba hai-hui să filmez. Mă bucur să fac asta pentru că nu am mai fost singur de mult timp, viaţa mea a fost foarte gălăgioasă şi ocupată în ultima vreme. Înainte să vin în România am citit mai multe cărţi despre ţară; le-am primit de la solistul formaţiei mele preferate Handsom Furs. Daniel (solistul) mi-a zis când a aflat că vin aici: „Oh, my God, you’ll love it there!”

Videoclipul piesei „I’m confused” de la Handsome Furs, regizat de Scott Coffey (nu-mi place videoclipul şi nici piesa, dar mi-a plăcut de Scott). Formaţia asta cică vine la Bucureşti în toamnă să lucreze la album, aşa tare le place în România.  :P

About zoldike

Raluca Bugnar. Vinitură în Cluj, concepută la Petroşani, născută la Deva, trăită în comuna mineră Certeju de Sus. Am făcut liceu de mate-info, facultatea de jurna. Din 2007 trăiesc din scris (evident, nu cel de pe blog). Mă găseşti pe Twitter ca @ralucalexandra.
Acest articol a fost publicat în Culise și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s