Donata Wenders – interviul pe care mi l-a dat pentru AperiTIFF (varianta integrală)

(Interviul cu fotografa Donata Wenders, făcut pentru AperiTIFF,  încape integral doar la mine pe blog pentru că e cât Sahara.😛 Şi culmea, a ieşit aşa de mare, deşi am fost fără voce azi, abia am scârţâit câte ceva de pe corzile vocale. Donata a fost atât de drăguţă şi a vorbit aproape în şoaptă, cu puţin mai tare decât eram eu în stare, dar mi-a transformat ziua într-una interesantă şi pasionantă. La sfârşit m-a lăsat să-i fac şi poze, ceea ce m-a emoţionat pur şi simplu. Habar nu aveam cine era ea înainte de TIFF, dar probabil a fost mai bine aşa, că nu aveam cum să fiu inhibată.)


O femeie înaltă, zveltă, îmbrăcată în negru, cu o cingătoare de care atârnă un aparat foto pe film,  într-o husă de piele maro. Aparatul şi rujul roşu sunt accentele de culoare ale Donatei Wenders: o femeie care ţine atât la feminitatea ei, cât şi la pasiunea pentru fotografia pe film. Zeci de printuri mari cu fotografii alb-negru stau rezemate în rame de-a lungul pereţilor albi ai muzeului cujean. „Mă gândeam să pun astea aici, că sunt fotografii aproape grafice, iar de la jumătatea camerei vor fi picturile lui Robert. Aici se va întâlni fotografia cu pictura”, mi-a explicat Donata Wenders, ieri, în timp ce aranja fotografiile pentru vernisaj. Donata Wenders, cineastă din 1987, soţia regizorului Win Wenders din 1993 şi fotografă din 1995 va deschide astăzi  (2 iunie) alături de pictorul Robert Bosisio expoziţia Prezenţă absentă, la Muzeul de Artă, în cadrul TIFF-ului.

Expoziţia e una de portrete, dar ceea ce înţelegeţi dumneavoastră prin portret e ceva mai mult. Spuneţi-mi despre conceptul expoziţiei.

Un portret poate fi doar un picior, chiar şi un peisaj. Vreau să arăt, că, într-un fel, până şi numai cu un detaliu al gâtului sau al altei părţi din corpul uman, poţi spune multe despre cineva. Poate chiar aş face o comparaţie cu medicina, cum în fiecare celulă se află toată informaţia pentru tot organismul. Nu e nevoie să fac un portret din cap până în picioare întotdeauna, sunt feluri diferite de a face portretul cuiva.

De ce alegeţi să lucraţi alb negru?

În proiectele mele personale, nu pentru reviste, fac totul în alb-negru pentru că pentru mine e ca un studiu, ştiu că nu voi surprinde niciodată toată personalitatea cuiva într-o poză, va fi doar un mic aspect al persoanei. Alb-negrul e ca un desen, de aceea fac poze alb-negru fiindcă, din punctul meu de vedere, culoarea e perfectă, e finalizată, e compusă, iar eu nu sunt un regizor, ci un observator. Întâi observ, iar apoi desenez cu lumina şi niciodată nu e gata, nu iese ceva terminat, finisat. Întotdeauna caut mai mult, aş vrea să am mai mult timp, dar trebuie să lupt pentru timpul meu. Simt că trebuie să fac poze în fiecare zi, dar nu pot. Am multe sarcini de îndeplinit, sunt o femeie-femeie, foarte tipică, chiar dacă nu sunt mamă, am mulţi oameni în viaţa mea, mai ales pe soţul meu care nu vrea să-şi trăiască viaţa de unul singur.

Lucraţi alături de soţul dumneavostră la toate filmele sale…

Da, sunt fotograf pe platourile de fimare când regizează Wim, dar chiar şi când nu filmăm, călătorim şi încercăm să fim împreună cât mai mult. Ne facem fiecare şi munca noastră separată, dar, de exemplu când călătorim, cum am venit aici, sunt atît de multe activităţi în festival, atâtea locuri unde trebuie să mergem. Eu aş avea nevoie de timp să găsesc locul unde aş vrea să fotografiez, să găsesc oamenii, să înţeleg cum sunt oamenii aici, care e caracterul specific… Am nevoie de timp şi adesea nu am timp! Înainte să îmi dau seama ce aş vrea să fotografiez, plecăm mai departe. Aşa că e o luptă constantă să găsesc timp pentru ceea ce este foarte important pentru mine, dar pe de altă parte vreau să îmi susţin căsnicia, nu să devin ca un bărbat, fiindcă eu nu sunt o persoană care se identifică cu munca ei, ci cu nevoia de a lucra.

V-a venit vreo idee la Cluj, să fotografiaţi ceva anume?

Am întâlnit pe cineva aici, la Fabrica de Pensule, ştiu că vreau să fac fotografii cu ea şi nu am idee ce va ieşi, dar mă voi întâlni cu ea, vom vorbi, iar apoi din gesturile ei, din felul ei de a fi voi vedea ce iese… Şi voi încerca să ascult ce îmi spune, iar răspunsul meu va fi fotografia. Mi-ar plăcea şi să stau într-un loc şi să aştept să văd ce se întâmplă, doar să găsesc locul potrivit. Mi-ar plăcea să merg şi la sat, să găsesc oameni care îşi văd de viaţa lor de zi cu zi, să fiu acolo şi să îi observ. Cred că la sat poţi găsi esenţa unei ţări.

În ce categorie se încadrează fotografiile din expoziţie: sunt documentare, sunt artistice?

Munca mea e între documentar şi artă. E documentar pentru că nu regizez nimic. Dar, într-un alt fel, nu e documentar, pentru că am nevoie de dialog, am nevoie de încrederea persoanei pe care o fotografiez şi depind de subiect. Dacă persoana pozează, mă voi opri din fotografiat după un timp pentru că nu sunt interesată să fac poze frumoase – asta ar fi influenţa fotografiei documentare – ci sunt interesată de frumuseţe – asta fiind infuenţa artei. Dar modul în care fac fotografiile este documentar. Totuşi vreau ca fiecare poză să arate ca un tablou, mi-aş dori să fac poze pe care le-aş şi picta.

Fotografiile par făcute cu aparat cu film. Preferaţi analogul digitalului?

Tot ceea ce atârnă aici pe pereţi e de pe film. Am încercat cu digitalul pentru alb-negru, dar m-am întors la film. La Cluj mi-am adus şi digitalul şi camera pe film pentru că pot căuta cu digitalul, dar până la urmă fotografiez cu aparatul pe film. La început îmi developam singură filmele, dar acum le duc la un laborator, e şi asta o artă de sine stătătoare. În plus, e bine să ai încă o pereche de ochi. E şi acesta un dialog de care am nevoie. Sunt o persoană foarte comunicativă, ştiu ce vreau să văd la sfârşit, dar pentru a ajunge la acel rezultat, am nevoie de dialog atât când fotografiez, cât şi când imprim. Când fotografiez pe digital încerc să nu mă uit ce am făcut pentru că mă opresc prea repede cu digitalul. Mă uit pe display şi îmi spun „O, asta arată drăguţ!” şi mă opresc, dar cu filmul continui întotdeauna şi mă gândesc că voi găsi mai mult şi rămân mai mult timp concentrată. A folosi dispayul de la aparatul digital e ca o întrerupere a procesului, ca şi acum că vorbim şi după ce vezi notiţele te-ai gândi „A! A zis asta, păi nu îmi trebuie mai mult”. Prefer filmul, să nu ştiu ce mi-a ieşit, altfel e nevoie de multă disciplină să nu te uiţi. Cred că sunt un fotograf mai bun pe film. Ştiu asta! La unele fotografii trebuie să fii foarte exact, se întâmplă că tipografia trebuie să o refacă iar şi iar. Dacă sunt prea luminate frumuseţea atmosferei ascunse dispare, iar dacă sunt prea întunecate, dispar detaliile aşa că e o linie foarte subţire. Sunt foarte severă în ceea ce priveşte tipăritul fotografiei mele.

Care e relaţia cu subiecţii din fotografii? Sunt modele pentru dumneavostră sau oameni de pe stradă, necunoscuţi?

Cred că toţi cei din poze ştiu că sunt în expoziţie, adică toţi cei pe care îi poţi recunoaşte. Am dat fiecăruia câte un portret. De fiecare dată când fac poze, le arăt subiecţilor, să vadă dacă le place şi dacă sunt de acord să o arăt mai departe, dacă se regăsesc în fotografie. Cred că nimeni nu m-a refuzat vreodată, dar întotdeauna cer permisiunea. A fost o dilemă mare pentru mine când merg pe stradă, chiar şi acum la Cluj, nu fac fotografii cu oameni care nu ştiu că sunt fotografiaţi şi li s-ar vedea faţa sau nu vor să apară în poză.

Aveţi un cod etic propriu legat de fotografie...

Când Henri Cartier-Brecon făcea poze oamenilor pe stradă, era o altă epocă, oamenii erau fericiţi să li se facă poze, acum nu mai sunt fericiţi să fie fotografiaţi şi eu înţeleg şi respect asta. Îţi voi arăta o poză. Uite, asta, în care acest bărbat citeşte ziarul. Era aşa de prins de ce făcea, iar eu nu l–am rugat să facă nimic, l-am văzut şi era perfect. Stăteam acolo de ceva timp pentru că lumina era frumoasă şi a fost ca un cadou pentru mine, venea spre mine cu ziarul! Perfect! Momente din astea când oamenii uită de ei şi sunt în mijloc de stradă – pentru mine e semnul că trebuie să fac poza. Şi aici, în poza asta… nu vezi cine sunt cei doi pentru că era după apus, era pe malul mării în utimele momente cu lumină naturală. Dar nici nu vreau să le văd feţele. E mai bine fără feţe, pentru mine arată cum bărbatul şi femeia merg prin viaţă împreună. Nu vor ştii niciodată că le-am făcut poză, dar nici nu sunt afectaţi de asta. Cam aşa încerc să rezolv dilema fotografiei în spaţiul public. Sau ca aici, unde am surprins din spate, un cuplu care se uită la artificii, nu trebuie să ştii cine sunt. Sau băieţelul ăsta pe care nu îl ştiam, eram doar un turist în America, dar el s-a uitat direct la mine şi cred că şi asta e una dintre temele principale ale muncii mele: încerc să găsesc momentul sincer, autentic. Vezi că geamul de la maşină e închis şi cred că îi dă băieţelului un fel de adăpost, se simte în siguranţă în spatele sticlei, de aceea se poate uita afară. Când oamenii se simt siguri pe ei, pot dărui mult.

About zoldike

Raluca Bugnar. Vinitură în Cluj, concepută la Petroşani, născută la Deva, trăită în comuna mineră Certeju de Sus. Am făcut liceu de mate-info, facultatea de jurna. Din 2007 trăiesc din scris (evident, nu cel de pe blog). Mă găseşti pe Twitter ca @ralucalexandra.
Acest articol a fost publicat în Culise și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s