Uneori fac poze să nu uit, alteori fac poze tocmai ca să uit

Cele mai multe fotografii pe care le-am făcut în ultima vreme arată mult mai bine aşa cum mi-au rămas în minte decât cum sunt pe card. Pentru că am tot ratat „faze” la distanţă de câteva secunde şi am declanşat ori prea devreme ori prea târziu. Sau pentru că nu am avut răbdare să îmi compun cadre sau să stau locului şi să nu fac poze mişcate.  Sau pentru că m-am pierdut în detalii şi nu am reuşit să găsesc esenţa şi să o pot reda. Asta pentru că în ultima vreme am făcut poze mai mult ca să îmi iau gândul de la altele.

În „Ignoranţa” lui Milan Kundera apare faza asta cu distorsionarea realităţii de către memorie. Amintirile pot fi fotoşopate. Le poţi retuşa, le poţi colora mai tare, le poţi aduce diverse îmbunătăţiri. Dar aparatul foto nu minte, iar azi, venind de la pădure, am început să golesc cardul că era plin cum tot am făcut poze cu chestii pe care credeam că nu le voi mai vedea mult timp sau pe care tot uit să le pozez de obicei, dar vreau să le am undeva „puse bine”.

Câte ceva din ce mi-a zis aparatul despre  ce am trăit în ultima vreme:

* Un nene a venit la tomberon cu o tulpină înaltă de ficus retezat. A pus planta lângă tomberon şi a luat de acolo un fel de tablou care i s-a părut interesant şi pe care l-a studiat câteva secunde. Apoi a pus şi tabloul la tomberon. Pe semne a decis să nu adune gunoiul altora, dacă a aruncat ceva cel puţin la fel de „viabil”. Eu am decis la fel, deşi mi-era milă de ficus. Dar îl aveam acasă pe al meu, rezultat dintr-o creangă retezată la Alba de Revelion de la Mimi. Al meu a ajuns în ghiveci după trei luni, când a făcut rădăcini în borcan, cu numai două frunze. Dar e al meu! Şi probabil că la mine şi ficusul mare de la tomberon ajungea tot la două frunze până i-ar fi dat rădăcinile, să-l pot planta. (A se subînţelege metafora despre cum am reuşit să mă mulţumesc cu ce aveam deja. :)) )

* Dealul Uroiului, semnul că am ajuns acasă (acasă-acasă că acasă cu adevărat e la Cluj :P). Când văd dealul din tren sau din maşină e momentul în care intru în perimetrul de acasă. Pe dealul ăsta a filmat Sergiu Nicolaescu „Dacii”, mi s-a spus. La poalele dealului, lângă Mireş, e o balastieră şi o bază de agrement cu pişcină unde mergeam la bălăceală pe la 12-14 ani cu familia celei mai bune prietene de atunci. Sentimentele mele când văd dealul ăsta teşit sunt amestecate, dar sunt sentimentele cu care merg acasă.

* Să răspund o dată în grup la întrebarea „De ce te-ai făcut vegetariană?”! De-asta. (Castronul de sus a fost printre primele lucruri pe care le-am văzut când am mers acasă de Paşte. Speram că nu au tăiat ai mei anul ăsta vreun miel şi eram 80% sigură că nu au tăiat pentru că ştiam că s-au născut foarte târziu şi că sunt micuţi. Dar anul ăsta, ca niciodată, au tăiat TREI!😦 ) No, deci m-am făcut vegetariană pentru că atâta timp cât am stat acasă am ştiut întotdeauna ai cui ochi mă privesc de pe podeaua din cămară. Erau ochii cuiva la a cărui naştere am fost moaşă, ochii cuiva cu care am băut acelaşi lapte, ochii cuiva care avea nume dat de mine, ochii cuiva cu care m-am jucat. Nu am mâncat carne cinci ani. Acum mănânc pentru că acum nu mai am nici bani să îmi iau ce mâncare vreau şi nici prieteni pe care aş putea să îi mănânc (ţestoasele sunt în super siguranţă!). E un compromis şi nu ştiu ce durată va avea pentru că am devenit şi mult mai nepăsătoare faţă de durerea tuturor fiinţelor şi am început să îmi ţintesc empatia, nu să o disip. :-??

*Halta veche de steril de peste drum de casa mea, din (fosta) localitate minieră Certeju de Sus. E un peisaj selenar, cum spun ai mei. Înainte să se închidă de tot uzina, cineva a decis să treacă sterilul (resturile din care s-a scos minereul acum mai multe zeci de ani) prin procesul de selecţie, în speranţa de a găsi zăcăminte care au scăpat vechiilor procese tehnologice. Aşa a rezultat o scobitură imensă în ceea ce devenise teren de fotbal pentru amatori şi loc de păşunat oile şi caprele din sat. În spate, lângă copaci, se observă o poartă de fotbal, pentru că tinerii rămaşi în sat au refăcut un mini teren de fotbal. Groapa va fi şi ea astupată în timp cu gunoaie, deja se munceşte la asta.

* Nici Mimi, nici eu nu am înţeles de ce înainte de a închide uzina au vopsit toate clădirile în roz. Era într-un an, cred că prin 2003, înainte de Ziua Minerului. Au vopsit şi garduri şi porţi şi au făcut tot felul de renovări. În scurt timp s-a închis tot. Cred că ideea a fost să se prelungească imaginea civilizată şi să se amâne momentul în care Certejul să arate complet dezolant. Clădirile de birouri şi fosta cantină arată cel mai ok, alea nu sunt roz, dar sunt goale şi complet inutile. Înainte de Revoluţie Certejul era o localitate care candida pentru statutul de oraş. Acum blocurile încep să aducă a ghettouri şi casele se golesc într-un ritm destul de alert, acelaşi ritm cu care se umple cimitirul. În timpul facultăţii, de câte ori primeam mâncare de acasă, era şi un colac. Iniţial, prietenul meu Mihai era reticient şi i se părea morbidă faza. Cu timpul s-a obişnuit aşa de tare cu colăceii de la pomeni încât într-o zi când am primit pachet m-a întrebat unde e colacul. I-am spus ceva de genul: Îmi pare rău, de data asta nu a mai murit nimeni. Şi nici nu a fost parastas după careva.

* Pozele cu clasa din primii ani de şcoală erau făcute pe scările de la intrare. Şi încăpeam toţi, aranjaţi pe trei, patru rânduri. Între timp s-a schimbat uşa cu una de termopan. Şi încă vrea câteva chestii…

* Ceva ce nu am făcut niciodată nici eu, nici Mimi. În curtea şcolii. Ţigările al căror nume nu l-am ţinut minte erau cele mai „no name” şi aveau aromă de funingine de-aia stratificată în interiorul unui horn. Perfect moment!

* Stegarii. Un obicei de Paşte de acasă. O ceată de băieţi care puşcă în timpul postului cu ţevi mari şi carbid (că doar e localitate minieră!) şi bat toacă, iar în zilele de Paşte ridică o prăjină mare cu un steag pe ea şi merg cu muzicanţi la toate casele să danseze cu fetele şi să le cheme la bal. Desigur, obiceiul are mai multă legătură cu romanii care au răpit fiicele Sabinelor (something, something) decât cu creştinismul, dar puşcatul şi ridicatul steagului cu hora inclusă au loc în curtea bisericii.

Anul ăsta nu am mai jucat eu cu stegarii, ci i-am făcut PR Biancăi, nepoata naşilor, că doar şi eu am început tot când aveam vârsta ei. Adică 6 ani. :))

* Averea care mă aşteaptă cu ochi mari şi umezi. Cea pistruiată care se uită aşa „dragă-dragă” e din dinastia Şuguricilor, pentru că prima oaie pistruiată s-a numit Şugurica. (Sunetul cu care se cheamă oile e Şugu-Şugu, iar Şuguricile toate au fost foarte sociabile şi vin la mângâiat şi mai ales la boabe de porumb date din palmă). Şuguricile au fost pentru mine un fel de Bisisica din Moromeţii, adică oi care fug prin toate grădinile vecinilor de unde mâncau numai din straturi. Pe oaia din stânga, care acum e bătrână pentru o oaie, am salvat-o de la virşli când era mială şi şi-a rupt un corn. Cornul nu s-a rupt de tot, îi atârna şi sângera şi în două zile s-a umplut de larve de muşte. Larvele au început să lucreze prin carnea de pe capul mielei şi ai mei au vrut să o taie. Am insistat să încercăm să o curăţăm şi să o dezinfectăm şi să o pansăm. Vreo oră şi ceva am scos viermi din carne vie până am putut să o dăm cu dezinfectant şi să o bandajăm. A rămas oarbă la un ochi, iar cornul a continuat să îi crească, însă masa aia osoasă s-a întins cumva pe tot creştetul capului. De-atunci mi-a fost cea mai dragă oaie. Ca multe alte lucruri imperfecte.

About zoldike

Raluca Bugnar. Vinitură în Cluj, concepută la Petroşani, născută la Deva, trăită în comuna mineră Certeju de Sus. Am făcut liceu de mate-info, facultatea de jurna. Din 2007 trăiesc din scris (evident, nu cel de pe blog). Mă găseşti pe Twitter ca @ralucalexandra.
Acest articol a fost publicat în Văzute/ văzubile și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Uneori fac poze să nu uit, alteori fac poze tocmai ca să uit

  1. crasneanu-ovidiu-costel spune:

    ma bucur enorm de tare sa vad ca de la noi din comuna cineva care a plecat sa isi faca un rost in viata nu a uitat de unde a plecat…te poop si iti doresc mult succes incontiunuare…

    • zoldike spune:

      ma intorc periodic, nu mi-a dat niciodata prin cap sa uit de unde am plecat.🙂 ne stim cumva de la scoala generala?
      mersi, succes si tie in ce faci!

      • ovidiu spune:

        da draga mea ne stim si din scoala si de pe strazile certejului,ma bucur sa aud ca niciodata nu ti-a trecut prin cap sa uiti de unde ai plecat,poate mai pastram legatura pe facebook, crasneanu ovidiu costel,te pup ai grija de tine!!

  2. GEo spune:

    am plans cand am auzit povestea fetei care iubea acei miei..dar off adulti sunt nepasatori acu se gandesc numai la mancare nu la sentimentele altuia.:( off doamne.Unchiul meu mia omorat catelusa mea pe care am iubito foarte mult acum am un catel pe care il protejez cu pretul vieti.Imi pare ft rau pt miei taiati :(((((( nu meritau acest lucru
    Si cand ma gandesc la caini eutanasiati imi vine sa plang si cei calcati de masini, am vazut cu ochi mei cand un catel a fost calcat atunci am cazut jos din picioare dc doamne:(((

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s