Şi nu lua numele lui Leibovitz în deşert!

Manifest: Imaginea care spune cât 1.000 de cuvinte trebuie protejată de kitsch! Pentru că, deşi un gen de fotografie poate spune multe, cred că e mai bine să nu fie forţat să spună tot, să nu fie dezbrăcat de mister şi putere şi dus în banal şi derizoriu. Despre ce vorbesc? Păi… despre Smiley şi despre John Lennon. Despre cum unele lucruri trebuie să fie unice, trebuie protejate, trebuie lăsate acolo pe piedestal. Despre cum nu trebuie adus totul la nivel, cu buldozerul. Despre cum nu trebuie trecut prea mult din aproape în aproape prin nuanţele de gri până se ajunge de la alb la negru şi de la sublim la ridicol.

John Lennon (The Beatles) şi Yoko Ono, fotografiaţi de Annie Leibovitz pentru revista Rolling Stones. Fotografia este făcută cu doar cinci ore înainte de asasinarea muzicianului, iar la publicarea ei redacţia a decis să lase coperta goală, fără text. Fotografia e un fel de "icon" în cultura americană, muzicală şi fotografică.

Cel mai recent număr al revistei Tabu, cu Smiley şi Laura pe copertă. M-ar fi deranjat mai puţin punerea în scenă pe plaiuri mioritice a unei fotografii iconice dacă ar fi fost ales un cuplu în care să simt chimia. Poate ar fi mers făcut aşa ceva cu Tudor Chirilă şi Andreea Raicu, pe vremea când erau împreună. Înţeleg marketingul în prag de Ziua Îndrăgostiţilor, dar, din punctul meu de vedere, a ieşit un kitsch. Nici măcar sexualitate nu emană, din punctul meu de vedere, căci pe Smiley nu-l avantajează costumul lui Adam.

Specialiştii americani, că doar în SUA s-a dezvoltat cultura imaginii, au creat termenul de „icon” pentru anumite fotografii. Adică pentru fotografiile alea care îţi rămân pe creier după ce le vezi. Iconuri sunt puţinele fotografii prin care a fost influenţată lumea într-un fel sau altul, fotografiile care au stabilit conexiuni între oameni despărţiţi de oceane. Fotografiile „icon” sunt cele care au stimulat şi au fost percepute de oameni cu viziuni diferite, din generaţii diferite, cu stil de viaţă diferit şi bagaj cultural diferit. „Icon”-uri sunt fotografiile pentru care s-au pus neuronii privitorilor în mişcare, fotografiile care au emoţionat şi care vor stârni emoţii şi peste mult timp după ce au fost făcute. „Iconurile” au acea forţă, acel „punctum”, cum a denumit semioticianul Roland Barthes misterul fotografiei.

De ceva timp mă chinui să îmi reconturez foarte clar graniţele între ce e ok pentru mine şi ce nu, pentru ce am stomac să diger şi pentru ce nu, peste ce pot să calc şi peste ce nu. Societatea asta e una care consumă tot şi îmi împinge limitele mult, iar eu nu vreau să mă pierd prea tare în lumea asta mare. Vreau să îmi rămână din ideile mele fixe şi din felul de a fi al fetei de la ţară, mai îndărătnică şi greu de convins să adopte ce e nou. Adopt ce e nou doar după un c.c.t.d., nu pe principiul „shinny-shinny; bling-bling”. În căutările mele recente după mine am dat iar de Annie Leibovitz, despre care ştiam câte ceva, dar prea puţin. Ea e printre cele mai cunoscute femei fotograf, e cea care a devenit emblemă o dată cu revista Rolling Stones. Leibovitz a colaborat cu Rolling Stones de la început şi au crescut împreună. Leibovitz e celebră pentru că le face fotografii celebrităţilor. Fotografiile ei sunt cele pe care nimeni altcineva nu le poate face pentru că numai ea are aceea carismă în faţa căreia vedetele cedează şi se pun cuminţi în scenografia ei şi dau viaţă ideilor. Idei despre care Leibovitz spune că sunt simple, chiar idioate. Fotografa celebrităţilor a început cu instantanee, apoi a urmat perioada în care făcea poze regizate pentru a scoate anumite trăsături fundamentale din personalitatea personalităţilor (cum e şi fotografia cu Yoko şi Lennon). Acum, fiind fotografă la Vanity Fair, face imagini mult mai sofisticate, mai visătoare, cu multă scenografie, cu multă post-prelucrare digitală.

Vorbeam recent cu Mihai Biriş care îmi spunea că, prin evoluţia ei, şi Leibovitz riscă să cadă în kitsch. Nimeni nu e ferit de asta. Altfel nu ar exista zicala cu singurul pas care desparte ridicolul de sublim. E alb, alb pur, alb translucid, alb mat, alb murdar, apoi e tot mai aproape de gri deschis, şi gri-ul se face tot mai gri, până când distanţa până la alb e mai mare decât cea până la negru. Principiile, oricât de solide, se erodează în timp, sub influenţe, sub ideile noi. Când atenţia e disipată şi garda e jos, când principiile sunt subînţelese, dar nu mai sunt exprimate clar şi răspicat, ele se retrag într-un colţişor şi lasă loc pentru a păşi de la sublim la ridicol.

Într-o notă autoironică, m-am gândit că merit şi eu o poză în stil Leibovitz, dacă Smiley merită una. Aşa că am distribuit-o pe Tana în rolul fotografei şi am făcut-o lată.😛

Whoopi Goldberg, la începutul celebrităţii, când Annie Leibovitz s-a gândit să sugereze faptul că o femeie de culoare iese în faţă din tot albul şi se face remarcată.

Să ieşim din apele tulburi!😀

About zoldike

Raluca Bugnar. Vinitură în Cluj, concepută la Petroşani, născută la Deva, trăită în comuna mineră Certeju de Sus. Am făcut liceu de mate-info, facultatea de jurna. Din 2007 trăiesc din scris (evident, nu cel de pe blog). Mă găseşti pe Twitter ca @ralucalexandra.
Acest articol a fost publicat în Culise, Făcute/făcubile, Văzute/ văzubile și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Şi nu lua numele lui Leibovitz în deşert!

  1. cristi spune:

    poate pe smiley il avantajeaza costumul lui anda ADAM :))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s