Cap ou pas cap? Pas seulement un jeu d’enfants

Probabil că asta e: o oaie se aruncă în hău alături de mai multe oi, iar eu mă simt mai bine în refuzul meu de a creşte pentru că sunt tot mai convinsă că mare parte din „adulţii” tineri din jur nu vor nici ei să se desprindă de joacă şi trăiesc tot într-o adolescenţă prelungită…

cap ou pas cap

Aştia doi de mai sus sunt din filmul „Jeu d’enfants”, în care cutia aia cu carusel este personaj principal şi totodată pretextul folosit de ei pentru a se juca, umili, distra, chinui şi iubi timp de mulţi ani. Între ei e o chestie de love-hate, genul de relaţie inter-umană despre care vreau să aflu cât mai multe pentru că de-astea am tendinţa să îmi construiesc şi eu. M-am gândit la filmul ăsta iniţial pentru că ilustrează refuzul de a mai creşte şi de lua viaţa în serios, refuzul de a face alegeri de adult şi de a fi responsabil de consecinţe.

Capable ou pas capable de n’importe quel betise, on augmente tout le temps la mise!

E greu să rămâi copil când eşti deja mare. Ai mei mă ceartă dacă mă prind că mă uit acasă la desene animate şi îmi spun ironic că nu mai sunt mucea demult. Pe de altă parte, când fostul meu … (greu de găsit cuvinte pentru a defini relaţiile mele cu oamenii – asta chiar ar fi interesant de scris :P). Aşa, când fostul meu iubit, dar mai mult prieten şi în mare parte suflet pereche, însă cu o pronunţată tentă fraternă (:)) ) alegea seara să ne uităm ba la Family Guy, ba la South Park, ba la American Dad, Rats on Cocaine şi multe alte seriale de animaţie al căror nume îmi scapă, simţeam că pierd contactul cu ceea ce ar trebui să ştiu şi să văd şi că pierd vremea cu activităţi superficiale şi fără viitor. Însă, desigur, nu era deloc aşa. Faptul că îl ştiu pe Cartman şi toate dumele lui sau pe bebeluşul ultra inteligent Stewie a salvat multe conversaţii fără potenţial pentru că am descoperit că atât de multă lume se uită la desene pentru „adulţi”. Dar nu numai. Pentru că vreo câteva conversaţii au fost salvate de momente de aducere aminte cu Sailor Moon, dar mai ales cu Captain Planet! (nu am găsit numai cântecul, aşa că am pus prima parte din primul episod)

„Captain Planet, he’s our hero/ Will reduce polution down to zero!”

Ideea pe care nu o pot duce bine la capăt acum pentru că iar scriu noaptea şi-mi sunt gândurile valmăşag e că nu vreau să cresc şi am observat că asta e o tendinţă la mulţi dintre cei din jur. Motivele ar trebui discutate. De fapt, parţial, le-am discutat şi printre ele se numără şi nevoia de a-ţi trăi, totuşi, cândva, adolescenţa, dacă atunci când a fost nu a chiar fost la cote maxime. Dar alt motiv important e că nu ai unde şi spre ce să creşti. Între 20 şi 30 de ani e mai bine să te prefaci că ai 15-16 ani pentru că nu te simţi la fel de prost că:

–  încă stai cu părinţii sau cel puţin pe banii lor

– nu ai o carieră şi nu ai în ce să faci acum carieră

– nu ai bani de hobby-uri fancy care să meargă cu statutul de adult

– ştii foarte bine că, dacă va fi să ai copii, vei fi acel părinte confundat cu bunicul şi e de preferat să ignori cu totul faptul că eşti la vârsta în care ai putea să ai un copil

– dacă lucrezi eşti exploatat şi atunci e mai bine pentru egoul tău să te porţi ca un copil naiv decât să îţi recunoşti situaţia de cvasi-sclav şamd.

De-asta am prieteni care se joacă worms pe telefon în momente critice, care cresc vaci şi cultivă orez pe facebook, prieteni care dau cadou chestii făcute pe care dau mult mai mulţi bani decât dacă ar cumpăra ceva, doar de dragul de a se juca de-a lucrul manual, de-asta am prieteni care cresc câini (muuuulţi) sau pisici (muuuulte), prieteni care poartă hainele părinţilor şi se simt ciudat că le sunt bune sau că au ajuns să aibă gusturi comune cu părinţii…

heelsSursa foto: hipandlittle.blogspot.com

De-asta am prieteni cu care mă dau noaptea pe tobogane de plastic, de-asta am cu cine să mă joc x şi o, de-asta aş vrea să am prieteni cu care să mă joc mai mult de o dată cărţi cu Donald Duck, Mickey şi Pluto (e un set de cărţi pentru copii de şase ani sau ceva de genul şi există o singură persoană cu care am jucat mai mult de o singură dată şi şi de-aia iubesc persoana respectivă :)) ) şi tot pentru că oricum nu putem creşte am prieteni cu care desenez în doodle…

andra ralu pici-kici extras

(am avut şi creaţii mai bune, dar nu m-am gândit să le salvez, a fost artă spontană şi efemeră)

Pentru mine joaca continuă! Cap ou pas cap?

About zoldike

Raluca Bugnar. Vinitură în Cluj, concepută la Petroşani, născută la Deva, trăită în comuna mineră Certeju de Sus. Am făcut liceu de mate-info, facultatea de jurna. Din 2007 trăiesc din scris (evident, nu cel de pe blog). Mă găseşti pe Twitter ca @ralucalexandra.
Acest articol a fost publicat în Văzute/ văzubile și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Cap ou pas cap? Pas seulement un jeu d’enfants

  1. Andra spune:

    Asa-i cum zici. Eu m-am regasit in 90% din chestiile pe care le-ai scris si mi-am dat seama de asta dupa ce am revenit la orez. :))
    Ne vedem mai tirziu la un elastic?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s