Desktopul meu nu mă împiedică

Faţă de mine nu mai pot să tac. Şi cum sunt în campanie de sinceritate absolută cu mine trebuie să recunosc…

Normal că mă obsedează tăcerea!!! Nu mi-a plăcut niciodată să rămân fără răspunsuri, iar curiozitatea mea extremistă îmi macină toţi creierii. Desigur, cred că ştiu ce s-a întâmplat şi e mai bine pentru mine să cred că ştiu. Îmi dă sentimentul acela de putere şi control pentru care luptă mai toată lumea şi care e un maaaaaaaaaaaaaaaare rahat. Cel mai minunat sentiment pe care l-am avut vreodată şi pe care îl vreau iar a fost acela de a pierde tot controlul.

sm

Acum, chiar dacă am dreptate, nu contează. Pentru că nu e important să intuieşti după ceea ce a gândit celălalt şi să îţi dai premii pentru perspicacitate. E  important să funcţionezi în timp real. Vreau să mă las de sportul ăsta cu gânditul excesiv şi din perspectiva tuturor pentru că se ajunge la chestii în genul comentariilor pe poeziile lui Eminescu. N-am putut niciodată să cred că „luceafărul poeziei româneşti” s-a chiar gândit la toate chestiile alea când a scris. Consider că multe sensuri au fost inventate după moartea lui. Asta e ceea ce vreau să înţeleg şi să îmi intre în cap: că uneori verde e doar verde, nu e regenerare, nu e speranţă, nu e primăvară, nu e liberă trece, nu e prospeţime, nu e siguranţă, nu e tinereţe, nu e  natural, nu e bucurie, nu e răcoare, nu e decât o culoare. Tălmăcirea şi răstălmăcirea fac totul foarte complicat, mai frustrant şi mai mind-fucking.

Mi-a luat ceva timp, dar am scăpat de nevoia de certitudini şi când s-a întâmplat asta, mi-am dat seama că am câteva.  O chestie de care sunt (aproape) sigură e că sunt ok şi e fain să fii cu mine dintr-o grămadă de motive. Simt asta pentru că timpul meu cu mine a devenit cel mai frumos din tot timpul pe care îl am la dispoziţie. Şi mai ştiu asta pentru că oamenii care-mi sunt dragi zâmbesc cu mine. Şi nu zâmbesc cu dinţii, zâmbesc cu ridurile acelea subţiri din colţul ochilor; adică zâmbesc cu adevărat.

O altă certitudine e că nu am cum să scap de ce simt. Îl iubesc şi e ceva de care nu îmi mai e nici frică, nici ruşine, nici nu îmi mai e greu să cred, nici nu mă mai cert cu mine că voi ajunge o femeie nebună la spitalul psihiatric pentru că mi-am pus viaţa pe pauză la 20 şi ceva de ani. Nu e vorba de pauză, e ca atunci când mergi la piaţă şi ştii înainte să faci tot turul pieţei că te vei întoarce la a treia tarabă pentru că alea sunt guliile pe care le vrei. Numai că faci tot turul pieţei, ca nu cumva să iei vreo ţeapă şi să mai fie ceva mai bun undeva şi să nu vezi. No, eu sunt ok cu guliile de la a treia tarabă sau cu ceva din acelaşi strat de unde sunt guliile alea.😛

Faptul că a devenit ca un desktop pentru mine (îmi schimb foarte rar desktopul, spre deosebire de avatarul de la mess care îmi urmăreşte starea de spirit) nu mă mai deranjează, cu siguranţă. Chestia asta cu desktopul pare geekish, dar e cea mai bună comparaţie pe care am găsit-o. E acolo pentru că mie îmi place foarte tare, pentru că eu l-am ales din multe alte „wallpaperuri”, e acolo în capul meu fără să-i fac rău, fără să îl opresc din chestiile lui, pentru că el e de fapt în cu totul altă parte, e desktop pentru că mă face să mă gândesc câte chestii am reuşit într-un timp scurt şi câţi monştri am eliminat de sub pat, e acolo pentru că până şi felul cum dansez eu pe anumite ritmuri îmi aduce aminte de el, e desktopul meu pentru că e în mine peste tot şi dacă vreau să-l scot ar fi o amputare extinsă în urma căreia nu ar mai rămâne ceva funcţional. Aşa că e proiectat pe ecran în capul meu pentru că mă face să mă simt mai bine, nu mai rău. Ca desktop nu mă încurcă. Pot deschide peste oricâte browsere şi programe, să fac tot ce vreau. Însă când trec de la un program la altul îl văd. Câteva secunde. Uneori nu pe tot pentru că mai rămâne foarte puţin loc pentru el între tot ce am de făcut. Dar cert e că e acolo şi cert e că nu mai aştept nimic din ceea ce nu aştepţi de la desktop.

Altă certitudine e că am făcut pace cu trecutul meu. Atât cât pot face în mod conştient. Ca întotdeauna îmi iubesc mai mult greşelile, decât gândurile. Adică prefer ceea ce am făcut, decât ceea ce mi-am dorit. Sunt ceea ce fac mai mult decât ceea ce îmi doresc.

Altă certitudine e că… Mihai are trupă nouă şi eu sunt din nou fan!!!😀

Aici e prima piesă de la FronT (Mihai, Cipra, Doctorul şi Sergo): http://www.musicdealers.com/artist/frontband

şi refrenul:

„Where do you go

I do not know

But I believe

You’re part of this show”

Ceritudinea mea personală şi probabil hazardată e că iar sunt versuri pentru mine. Dar oricum ar fi, le prefer faţă de alea cu „unghiile tale septice şi murdare” care răneau, care, nici ele, nu erau pentru mine, cică. Mda… :))

Aşa… altă certitudine de-a mea e că nu suntem de unică folosinţă. Indiferent cât din tine ai pus şi ai dat şi ai schimbat şi ai ciuntit până acum pentru un om drag, poţi face asta din nou şi din nou pentru că poţi face oriiiiiice singur, dar fluturi în stomac nu poţi avea tu cu tine. Şi ce sens are să trăieşti fără fluturi în stomac?😀

About zoldike

Raluca Bugnar. Vinitură în Cluj, concepută la Petroşani, născută la Deva, trăită în comuna mineră Certeju de Sus. Am făcut liceu de mate-info, facultatea de jurna. Din 2007 trăiesc din scris (evident, nu cel de pe blog). Mă găseşti pe Twitter ca @ralucalexandra.
Acest articol a fost publicat în Eu cu mine şi cu Ralu și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s