Ar trebui să scriu acum despre Satu Mare…

… pentru că am fost acolo în ultimele două zile la Samfest şi mi-a plăcut foarte tare oraşul. Oricum nu am toate pozele de acolo să fac postul cum vreau şi acum a apărut altceva. Satu Mare mai aşteaptă. Colega mea de bancă din liceu se căsătoreşte la toamnă. Mi-a spus pe mess, ceva după ora 23:00. I-am scris „felicitări”, dar nu simt aşa ceva. Anul trecut în octombrie s-a căsătorit colega mea de gazdă din liceu. Şi de pat. Era cu trei ani mai mică. Avea deja o fetiţă de doi ani cu cel care i-a devenit soţ. Mi-a trimis o invitaţie pe adresa de la Cluj şi a pus în plic şi o poză cu noi două din liceu. Eu aveam părul foarte, foarte scurt, iar ea foarte foarte lung. Cred că eram în perioada t.a.t.u. A scris ceva referitor la probelemele mele cu profu’ de mate din liceu şi referitor la relaţia mea cu fostul meu prieten, cel cu care simt că am stat o viaţă şi am avut o căsnicie întreagă. Toate astea nu m-au făcut decât să îmi doresc să stau în Cluj în 10 octombrie, de ziua ei, când a fost nunta la Timişoara. Nu am fost nici vara trecută în august la nunta dintre verişoara mea de sânge şi vărul meu de la familia a doua (poveste lungă🙂 ). Dar am fost la vreo 50 de nunţi până acum, mai ales înainte de 20 de ani. Pentru că sunt de la ţară şi nu e de ales. Dar acum vreo 3 ani mi-am promis să nu mai merg la niciuna. Am mai mers la Cluj cu Mihai totuşi la una fiindcă îi eram datoare pentru cele de la ţară la care a venit cu mine. Urăsc nunţile într-un mod probabil patologic şi nu cred că există vreun alt eveniment la care să particip mai cu reticienţă. Nu îmi place nimic din ritualul de la nuntă, fie religios sau laic, nu le înţeleg rostul acestor ceremonii, nu îmi place meniul, nu îmi place amestecătura de muzici, nu îmi place codul vestimentar şi nici coafurile, nu îmi place stresul generat şi vânzoleala, nici maşinile ornate cu funde care claxonează prin tot oraşul. Nu îmi place nimic la nuntă. Mie nunţile nu îmi transmit decât mesaje de genul: „ne strângem bani de avans la casă, contribuiţi”, „mi-am găsit cu cine să fac sex – sper – pentru restul vieţii, aşa că vă rog să mă felicitaţi”, „ma plictiseam acasă cu ai mei, era camera prea mică şi m-am săturat să-l ajut pe fratele mai mic la teme, iar el să nu bată la uşă, deci mă căsătoresc”, „aveam nevoie de cineva care să facă acele lucruri din viaţa mea la care eu nu mă pricep” şi alte chestii de genul acesta. Eu nu cred în celula de bază a societăţii, există pentru scopuri administrative, din punctul meu de vedere, iar pe mine nu mă interesează să îi fie mai uşor sistemului dacă eu sunt vreo doamnă de vreun fel. Pentru mine nu există final fericit în faţa unui altar, în miros de tămâie şi în aşteptarea diferitelor nuanţe de ruj pe pomeţi de la mătuşi de diverse grade. Nu e vorba că aş crede că merit ceva mai mult. Vreau pur şi simplu ceva sincer. Care cât e, cum e, să fie „pe bune”. Mi se pune un nod în gât când aud de nunţi pentru că aşa greu mi-e să cred că se întâmplă din motivele pentru care eu cred că ar trebui să se întâmple, să nu fie vorba de jumătăţi de măsură şi de compromisuri. Vreau să văd măcar o dată doi oameni care când „se iau” sunt toată ziua aia absorbiţi unul de celălalt şi nu le pasă cine cu ce maşină ajunge unde, dacă e destul tort pentru toţi, dacă neamurile sunt aşezate strategic la masă, să nu se încaiere şi alte cele. Pentru toate astea sunt ceilalţi să îşi facă griji chiar în ziua nunţii şi, în principiu, ar trebui preîntâmpinate că doar de-aia e eveniment planificat. Eu vreau să văd doi miri că se mănâncă din priviri, că zâmbesc natural, nu către fotograf, că sunt veseli, nu obosiţi şi plictisiţi şi abia aşteaptă să numere banii, că au o nuntă care să îi reprezinte şi nu cheamă oameni din motive meschine. Poate aşa aş începe să cred.

Singura căsnicie care mi se pare ok, într-un mod foarte ciudat, e a alor mei, cei care m-au crescut. Ei sunt împreună de 40 de ani. Şi se ceartă foarte des, din cele mai cretine motive, dar am ajuns să cred că certurile sunt o joacă şi că au nevoie de ele să rămână în alertă şi să rămână tineri şi copilăroşi. Sunt foarte efervescenţi şi plini de viaţă şi de câte ori se îngroaşă gluma şi sunt probleme serioase, fac o echipă extraordinară. Nu îmi dau seama nici acum cum funcţionează relaţia lor, dar simt că se iubesc şi azi şi că îşi amintesc de ce s-au ales. Dar ei pot fi doar excepţia care confirmă regula. Eu, dacă nu pot fi tot o excepţie, nu vreau nici să confirm vreo regulă. Vreau în afara „sistemului”. Da, am probleme de angajament. Şi nu-s sigură că vreau să mă tratez. Mi-e greu şi să împart chiria cu prietena mea, nu am idee cum aş putea să mai împart iar tot cu un tip şi, în timp ce facem faţă valului de rahat, să îl mai şi iubesc şi să nu mă plictisesc cu el.

Hm… poate ar trebui să consider să îmi exprim sincere felicitări pentru cine se înhamă la chestia asta.

About zoldike

Raluca Bugnar. Vinitură în Cluj, concepută la Petroşani, născută la Deva, trăită în comuna mineră Certeju de Sus. Am făcut liceu de mate-info, facultatea de jurna. Din 2007 trăiesc din scris (evident, nu cel de pe blog). Mă găseşti pe Twitter ca @ralucalexandra.
Acest articol a fost publicat în Eu cu mine şi cu Ralu, Familiarităţi și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Ar trebui să scriu acum despre Satu Mare…

  1. handrushka spune:

    „Vreau să văd măcar o dată doi oameni care când “se iau” sunt toată ziua aia absorbiţi unul de celălalt şi nu le pasă cine cu ce maşină ajunge unde, dacă e destul tort pentru toţi…”.
    Si da!!! Nu mai claxonati, ca innebunesc!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s