Stilul minimalist în care a fost amenajată Piaţa Unirii tot nu îmi place pe lumina zilei, deşi îmi place stilul minimalist în general. Însă îmi place apa. Cui nu-i place? ) (Da, “ălora”. Sunt mulţi, ştiu. Factura la apă e cât facturile de la trei vecini.) Ceea ce mai e făinuţ în Piaţa Unirii acum e că noutatea a atras mulţi oameni (cum sperau şi proiectanţii în schiţele lor populate cu personaje fictive) şi a dus la interacţiuni interesante. Desigur inaugurarea e iar semi-inaugurare pentru că şi acum se lucrează la patinoar, iar o bună parte a pieţei e plină de scândurile ce vor fi podiumul pentru patinoar.
Fascinaţia pentru fântânile arteziene
În timp ce unii, în special copiii, erau fascinaţi de apă, alţii erau fascinaţi de fascinaţia pentru apă. Grup spontan de fotografi.
Şi de când cu reamenajarea s-a născut şi un nou sport, cum a observat Mihai Biriş când i-am arătat pozele făcute ieri. Sportul e “alergare pe sub jeturile de apă”.
Copilul a determinat repede care este programul jeturilor şi a început să profite de descoperirea sa, devenind principala atracţie pentru trecătorii din Piaţa Unirii.
Copiii care nu au prins curaj să practice noul sport s-au udat oricum de la joaca de-a magicienii cu apă.
Am văzut-o prima dată în această seară şi am ţipat. Nu de bucurie, ci pentru că un jet al minunatei amenajări era să îmi ţâşnească în fund. Despre minunata Piaţa Unirii din Cluj-Napoca zic. De unde era să ştiu eu şi Andra, umblând hăbăuce prin ploaie, că suntem în mijlocul fântânii şi că ăla nu-i tot trotuar?!! Ne-am apropiat să admirăm extraordinarele cuburi şi paralelipipeduri din marmură, de o finesse şi o… o… o… incredibile. Şi ce să vezi, eram în fântână, de fapt. Şi de pe “trotuar” a început să ţâşnească apă, diiiiirept în sus. Aşe, ni! Tot fu bine că jeturile astea se pornesc succesiv aşa că am reuşit să ne dăm la o parte din calea … artei şi a arhitecturii urbane şi a fengshuiului şi a … a… a…. a apei!
De ce nu e şi muzică acolo, aşa ca în Avram Iancu? Ce frumos a fost într-o seară când mă întorceam de la servici şi am putut asculta în faţa besericii piesa nemaipomenit de potrivită:
Că tot a venit vorba de religie (:)) ) noua chestiune din Piaţa Unirii seamănă binişor cu o amenajare din aia din casele de rugăciune ale pocăiţilor, în care se botează întru Domnu fraţii. Adică arată ca o vană mai mare. Dacă stau puţin îmi dau seama că mai lipsesc doar chiuveta şi vasul de toaletă pentru a fi Piaţa Unirii o baie completă, la scară uriaşă.
Tricotatul nu mai e pentru bunici de mult timp; pot afirma asta pentru că am trei surse sigure şi confirmate: Andra, eu şi Google. ) Super tare! Chiar dacă era, tot tricotatul l-aş fi ales pentru relaxare. Pentru cândva-cândva visez la un fotoliu comfortabil şi rotunjor, din ratan, plin de perne, înconjurat de coşuleţe cu gheme şi aşezat lângă geam. Pisicile care să tragă de gheme ar trebui să lipsească pentru că azi am aflat că între timp (au trecut cinci ani de la ultimul test alergic) am devenit alergică şi la câini şi pisici. Pufoşenile zgubilitice sunt aşa de tari şi te binedispun instant, ca ratonul ăsta şi cu cuţu Beagle.
Ei, bine, nem baj! Dacă nu pot să am chestii îmblănite pe care să le moţăi, pâscăi şi mâscâi, aş putea în cazul disperat să îmi îmbrac ţestoasele în tricotaje moi şi pufoase când am chef de animale flocăibile. ) Că am văzut deja cum alţii tricotează TOT. Uite aşa:
Material didactic inedit - ADN tricotat
Husă de pahar; presupun că e pentru a ţine ceaiul cald. Deşi multe chestii tricotate nu prea au un rol clar şi justificat. Ce mai contează? Bine că sunt moi şi colorate şi consumă destul de mult timp să fie făcute.
Pacman. A revenit în printuri şi chestii de ceva timp. Simplu şi drăguţ.
Firele în degrade sau alea cu noduri ies sofisticat şi tricotate numai pe faţă. Goody , goody!
Să nu îi fie frig cablului. Sau pretext să faci ceva şi din resturile de aţă.
De ce să dai bani pe un Iphone când poţi tricota?
Mască de gaz
Knitler, Hitler tricotat. Că tot e isteria asta, poate îl tricotează cineva şi pe MJ.
Drăguţenia asta şi alte asemenea sunt de vânzare pe ceva site de chestii lucrate manual. Am primit la majorat de la un prieten o jucărie cu moarte şi am crezut că fac ai mei lanţ de infarcturi. Aşa certuri am avut pe tema inofensivului cadou de numa!
Cu mic, cu mare
Broască, broască, broască
Şosetuţe pentru copaci
Tot un broscuţ ... sau crocodil(uţ)
Am găsit pe Google nişte referinţe conform cărora există un nou curent de vandalism urban. Tricotatul spaţiilor publice. Voi reveni asupra subiectului. Excelentă alegere pentru lupta împotriva consumismului, nu? Nişte înjurături cu andrele, gheme şi “unu pe faţă, unu pe dos” există oare?
Încă un copac înveselit
Se merge şi mai departe: haine şi pentru fruct, nu doar pentru pom.
Ghindă tricotată şi ataşată de frunza de stejar. Scopul? Nu ştiu? Să pape porcuşorii ghinda adevărată... şi pentru că e fain să mai şi produci câte ceva frumos, nu doar să furi din natură.
Pufuri. Îmi plac chestiile aruncate pe jos. Dezordine controlată.
Husă de peeeernă. Tricotată, desigur.
Şi fotoliul în care să stea perna. Lângă pufuri. ) Dacă tricotezi prea mult şi nu dai cadou sau le vinzi, stai cu prea multe culori, modele şi imprimeuri.
Comuniune om-natură? Călăreţul fără cap? Nuş ce vrea să exprime. Poza se numea "crazy-knitting"
De ce? De ce? Ăla e un fular!
Jucărie pentru miţi-piţi. Jucărie super elaborată pe care pisi o va transforma la loc în ghem iute-iute.
Cablu tricotat am mai văzut, dar aici e mult mai multă electricitate incorporată într-un ghem. Lampă tricotată. Cred că dă lumină plăcută, dar nu aş sta cu ea aprinsă mult timp.
Fidelitate. Nu chiar până în măduvă, dar cu siguranţă pe piele!
Uuuuuuuuu! Aaaaa! Ieiiii!
Tricotatul, ca multe alte acţiuni care provoacă satsifacţie, costă destul de mult (deci mai bine e să pice ghemele de undeva), creează dependenţă şi dă dureri de spate dacă e practicat în exces.
Din fericire şi în ciuda lui Murphy, tricotatul nu e nici imoral, nici ilegal şi nici nu îngraşă!
Cum am ieşit prima dată din ţară, că era Halloween:
Pippi Şoseţica, varianta improvizată. Mersi Andra dragă pentru rochiţă.
Pippi long stockings
E un proverb cu ursul care trebuie tras de urechi până să îl duci la miere, apoi trebuie să îl tragi de de coadă să îl scoţi din fagure. Au tras Tana şi alţi oameni de mine şi am reuşit să ies din ţară înainte să fac un sfert de secol. În Ungaria. Unde nimeni nu sărbătoreşte Holloweenul decât cu dovleci. Oricum era doar pretext să fiu îmbrăcată varză. Important e că acum am poze în care sunt fericită, nu zâmbesc numai aşa, de complezenţă. Chiar şi în alea pe care mi le-am făcut singură, sunt euforică din cauza unui oraş aproape gol şi în care oamenii se sinucid. Dacă reacţionez invers la stimuli, asta rezultă:
Expresie de Pufoşenie de la D*M*
Am mers pentru concert Porcupine Tree la Budapesta în 1 noiembrie. Porcupine Tree e o formaţie britanică înfiinţată de Steven Wilson în 1987, care nu e prea cunoscută nici acum în România. Ca urmare la concertul de la Budapesta – cel mai aproape de România din turneul Porcupine Tree – am mai văzut o maşină de Cluj, una de Maramureş, am întâlnit un grup de români care probabil au venit cu trenul şi au mai fost Byron cu ceva prieteni, Berti Barbera şi Nick Făgădar de la Luna Amară. Şi a mai fost şi Făt-frumos, care e cică tipologia de ungur din Budapesta. Amu, nu-s toţi diuzii din Budapesta aşa de frumoşi, dar am mai văzut vreo 10-12 care erau de la aaaaaah la aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaahhhhhhhhhh (- ăsta era unu de vreo 20 de ani, aproape brunet, cu dreaduri subţiri şi până la brâu, înalt, slab şi cu ochi albaştri). Concertul a fost într-o chestie sala sporturilor/hală, unde era şi ceva mâncare. Deci acum ştiu că sajtos e brânză.
Noul album de la Porcupine Tree, “The Incident”, e foarte frumos şi unitar, dar nu e muzică de ascultat dacă te simţi nasol. Pentru că atât sunetul, cât şi versurile pun sare pe rană. Ciudat e că mi-a făcut bine.
Aş fi vrut să cânte “Don’t hate me”, dar concertul a fost perfect şi fără şi m-am îndrăgostit de noile piese (mai ales “I Drive The Hearse”/ Conduc Dricul – despre care a scris şi Tana). M-am bucurat că au cântat “Normal”.
Don’t hate me
Don’t hate me
I’m not special like you
I’m tired and I’m so alone
Don’t fight me
I know you’ll never care
Can I call you on the telephone, now and then?
Normal –
Stoned in the mall the kids play
And in this way they wish away each day
Wish I was old and a little sentimental
You gotta see the waves,
not the wine bottle.
Budapesta, oraşul în care barurile au ultima comandă sâmbăta la ora 23:00 (duminică am fost în centrul-centrului la o cafenea rock-bar-chestie care se închidea la ora 21:00, iar la 19:00 mai eram noi şi alt grup de români); locuitorii nu umplu străzile duminica după-masa ca la Cluj, de exemplu…
Străzi goale, duminica după-masa, în Budapesta
… Budpesta unde cuvântul pe care îl înveţi duminica este “Zarva”…
Fără nicio zarvă. Linişte şi pace
… şi unde există monumente pentru sinucigaşi, respectiv o statuie a unui tip care se aruncă în cap, aproape de castelul Buda şi nişte pantofi scâlciaţi, aparent turnaţi în metal, dar de fapt pantofii reali ai unor morţi, vopsiţi şi lipiţi de trotuarul de pe malul Dunării, sinistru, cât mai la margine…
Pantofii sinucigaşilor (am presupus), deşi erau şi de copil şi ştiinţa spune că ăştia mici nu au instincte sinucigaşe, dar poate maghiarii se nasc atât de deprimaţi, încât au chef de sinucis şi la 5 ani. Update: Timea, care tocmai s-a mutat la Budapesta, mi-a explicat pe mess că aceşti papuci sunt ai evreilor împuşcaţi de nazişti pe malul Dunării. Monumentul tot e foarte sadic şi extraordinar de încărcat emoţional şi îmi place.
Budapesta, oraşul în care m-am simţit bine pentru că am simţit că e foarte multă sinceritate. Chiar dacă asta însemna “nu avem chef de viaţă”. Mi se pare genial un popor care se cunoaşte pe el şi îşi recunoaşte căcatul de faţă cu oricine. Aş vrea să văd într-un oraş din România orice fel de monument care să arate vreun defect al locuitorilor.
Maghiarii mai recunosc şi în alte părţi că sunt deprimaţi şi pesimişti, cum ar fi pe site-ul de ştiri index.hu, unde un grup de jurnalişti a lansat iniţiativa ca Ungaria să treacă la ora de iarnă a României, pentru că la ei e foarte întuneric.
Ungurii vor sa adopte ora Romaniei
Mii de persoane au semnat o petitie prin care solicita guvernului maghiar sa adopte acelasi fus orar cu Romania.
“Suntem un grup de maghiari satui de zilele de iarna scurte, de intuneric si de depresiile cauzate de acestea.
Vrem ca Ungaria sa devina o tara mai buna, mai luminoasa, o tara in care sa fie mult mai placut sa traiesti”, isi motiveaza demersul initiatorii petitiei.
Miscarea “TimeZoneJump 2009 Hungary” a fost pornita de jurnalistii de la index.hu, cel mai mare portal de stiri din Ungaria.”Tara ar trebui sa schimbe fusul orar, de la GMT+1, la un altul mult mai prietenos si mai luminos, GMT+2″, se arata in textul petitiei, postat pe www.petitiononline.com/timezone/petition.html, citat de Adevarul.it.
Am stat la hostel pe strada Josef Katona. Habar nu am cum sunt de obicei hostelurile pentru că acum am fost prima dată, dar cele două pe care le-am văzut la Budapesta erau foarte draguţe. Mobilă veche, tot felul de bileţele, improvizaţii, dezordine controlată, decoruri, praf cât să pară că oamenii sunt foarte ocupaţi cu ceva mai bun de făcut. Totul arăta locuit şi locuibil. Departe de mentalitatea de pe la noi cu “să ţinem de bun”, “să punem sus”, “astea-s numa de sărbători” ş.a.
Tipul care se ocupa de hostelul unde am stat semăna, mai ales la gesturi, cu Lajos din Taxidermia. Dar am scăpat neîmpăiaţi.
Budapesta mi s-a părut un oraş subtil, în care oamenii vorbesc încet, atunci când apar; nu pierd prea mult timp în cafenele şi nu se lăfăie romatic pe băncile din parcuri. Ungurii aveau sâmbătă o lună mare şi doar câteva stele, încă de la ora 17:00. În Budapesta locuitorii nu se chinuie să îşi spoiască locuinţele şi am văzut câteva foarte murdare şi ciobite după care m-am topit. Cred că au o chestie pentru sex că în spaţiul destul de restrâns pe unde ne-am învârtit am văzut destule sex-shopuri. Poate de asta nu ies în week-end afară din casă.
*Mith buster: Maghiarii ştiu engleză, nu am avut deloc probleme că nu aveam niciun ghid la mine şi ştiu numai vreo 10 cuvinte.
*Chestie specifică şi tradiţională: Am băut bere cu bule atât de mici că aproape nu le simţeam şi m-am ameţit de la una singură. 4,5% alcool. Şi o brioşă înainte, de la California Coffee Shop care e sigur de sorginte hună, mega traditional kave.
Am urmărit-o pe Vulpi în ultimele zile şi cred că ştiu acum toooot ce face. Aşa că am s-o demaschez. Vulpi e prietena mea din gmail, de vreun an, şi mi-e alături când citesc orice fel de mesaje de la alţii: mailuri interesante, amuzante, informative, lungi şi plictisitoare, drăguţe, vesele, bla-bla-bla-uri, orice-uri, mailuri primite din eroare, mailuri.
Îmi place gmail f. tare, e rapid pentru orice chestie pe care o fac (trimis, încărcat de documente şi poze, chat) şi, de când cu Vulpi, e şi foarte prietenos.
Vulpi poate fi activată din meniul Settings din dreapta sus pe pagina principală din Gmail, e una dintre cele 34 de variante de la Themes. Dacă nu ştii ce să alegi ai şi varianta de temă la întâmplare (random) sau cu alegerea culorilor după cum te taie capul (Choose your own colors).
Şi tot cam de vreun an îl am şi pe Gogonealy. El nu are un rol practic aşa ca Vulpi care îmi ţine corespondenţa şi e foarte ocupată toată ziulica. Gogonealy e doar decorativ, dar mă simt bine dacă îl pot face să râdă şi să mă întâmpine cu tot felul de siropoşenii rostite în limba lui inexistentă şi “subtitrată” în engleză.
*Un pic de copilărie e ceea ce vreau să îmi ofer în fiecare zi afuristită de adult.
Mesajul meu că nu vreau să vând nimic a fost doar puţin mai audiat decât cel dintr-o sticlă lansată pe mare. Aşa că de curând am primit o invitaţie care mi-a dat fiori reci pentru că venea din partea unor pinguini de pe sloiul de gheaţă. Până şi ei s-au apucat să facă vânzări.
De ce nu ar vinde şi pinguinul ceva? Doar e deja elegant în frac, mai trebuie să înveţe despre target şi despre consumism şi despre procente şi comisioane. Dar astea toate se rezolvă la ceva training. )
Dacă mailul ar fi fost de la nişte găini, parcă îmi venea mai tare să mă apuc de vândut chestii. Pentru că inteligenţa mea ca negociator şi vânzător e la nivelul unei găini.
Ce au în comun o zi în care am fost lăudată pentru ce am făcut şi alta în care am fost criticată ?! Durerea de stomac de la foame. Simplu. Satisfacţia profesională nu ţine de foame, nici nu îmi plăteşte vreo factură, iar dacă greşesc… din păcate e pentru că vreau să fac prea multe şi nu mai am de unde să dau energie aşa că sunt zile când fac multe şi le fac prost.
Nu ştiu cât va mai ţine criza asta economică că tocmai a căzut Guvernul, din nou. Totul e confuz şi şi mai dezorganizat decât e oricum la noi în ţară de obicei. Salariile sau, mă rog, veniturile pe care multă lume le primeşte asigură cam jumătate din necesar şi pătura de mijloc e … subnutrită şi la propriu şi la figurat. Da, beau. Şi fumez. Dar numai din ultimele luni. Mecanism de compensare. Oricum dintr-o bere nu mi-aş lua mâncarea pe o zi, dar măcar după ce o beau am mai mult chef să fac haz de necaz. Trec peste zilele proaste spunându-mi că problemele de acum sunt minore şi că această criză e un preţ uşor plătit de generaţiile tinere de acum, în comparaţie cu un război. Yey! E bine, nu? De ce m-aş plânge? Nu am ajuns să beau apă din urma unei copite de vacă, nici să îmi fierb ciorbă pe cizme.
"A timeless story of innocence lost and humanity found." - imdb.com
Văzut-am un film pe tema celui de-al doilea război mondial care, din punctul meu sucit de vedere, s-a terminat bine. “The boy in striped pijamas” (mersi Doru de recomandare) e un film pe care nu m-aş plictisi să îl tot revăd pentru că e foarte fain vizual. Cam fiecare cadru poate fi pus pe pauză şi devine o fotografie bine alcătuită. Dincolo de asta, filmul e extrordinar: tensiunea e construită din subtilităţi, violenţa nu apare, e doar sugerată, dar e copleşitoare prin ochii personajelor principale – un copil german şi unul evreu, amândoi în vârstă de opt ani. Bruno e fiul comandantului de lagăr, dar băieţelul de opt ani nu ştie nimic despre război şi exterminare pentru că nu ascultă radioul, citeşte cărţi de aventuri, se dă într-un leagăn făcut dintr-o roată uzată şi vrea să se facă explorator. Shmuel e unul dintre fermierii ciudaţi, îmbrăcaţi toată ziua în pijamale, care se joacă un joc interesant cu numerele cusute pe pijamale, aşa cum crede Bruno. Prietenia dintre ei începe chiar prin sârma ghimpată a lagărului de concentrare. Ei rămân prieteni pe viaţă…
Conversaţiile despre Holocaust şi nazism, regimuri totalitare, dizidenţă şi toate subiectele astea grele sunt ceva recurent pentru mine. Încă nu reuşesc să trec peste părerea că germanii au fost de vină. Cei care au ales să închidă ochii, să găsească scuze naţionaliste sau familiale pentru ce făceau, cei care, deşi intuiau şi simţeau că se întâmplă orori, au ales să se bazeze pe judecata celorlalţi şi au considerat că dacă atât de mulţi dintr-ai lor au ales să îi extermine pe evrei, decizia e justificată şi minţile mai luminate care au decis asta trebuie urmate – toţi ăştia rămân vinovaţi pentru mine. Ok, spălare pe creier, propagandă, hipnoză în masă, carisma Fuhrerului, patriotism sau fetiş pentru uniforme. Dar să omori şase milioane… Filmul “The Reader” m-a pus de partea cealaltă, însă tot nu m-a convins. Faptul că o nemţoaică analfabetă alege să lucreze în lagăr şi să omoare oameni, după ce fuge de un serviciu de birou la compania de transport din cauză că nu poate recunoaşte că nu ştie să scrie şi să citească, mi se pare îngrozitor. Dacă ăsta e tipul de mândrie care devine mândrie naţională şi apoi patriotism, atunci ar trebui să trăim fiecare în pâlcul lui de pădure şi să nu mai existe naţiuni. Ego-ul nimănui nu justifică nimic de genul acesta. Eu nu consider că am dreptul să calc în picioare alte persoane doar pentru a mă simţi eu mai bine sau pentru a evita să mă simt rău. Then again, naziştii nu consierau că evreii sunt persoane… Mă tot întreb ce s-ar întâmpla dacă în România ar ajunge la putere o mână de oameni cu vederi foarte înguste care ar dori să rezolve problema ţiganilor. Poporul ce-ar zice sau cum ar tăcea?
Extra: Doina Cornea, luptătoare anti-comunistă din Cluj-Napoca (e surprinzător cât de necunoscuţi sunt oamenii care au câte ceva de spus spre deosebire de cei care vorbesc mereu, dar fără substanţă) a primit Legiunea de Onoare în grad de Comandor de la Ambasada Franţei pentru ceea ce a făcut în România în timpul regimului trecut (de aproape 20 de ani).
UPDATE (marţi, 13 octombrie):
O minunăţie! O profesoară de istorie din Târgu-Jiu vobeşte despre Hiiiiiitlăr şi despre ziua, pardon fenomenul Holocaust. I-a pus pe elevi să se îmbrace în negru cu ocazia comemorării Holocaustului, pentru a-i ajuta să înţeleagă că este vorba de ceva trist. Am râs la toate aceste crâmpeie de istorie, împreună cu colegii mei, de la care am aflat de acest blog, al lui Nea Costache. Mare comoară! Enjoy!
Am vorbit azi cu un olar şi am aflat (desigur că deloc surprinzător) că nu se trăieşte din olărit şi ceramică. Mare păcat pentru că tocmai îmi descoperisem un talent şi sunt în căutare de carieră alternativă. Oricum, am aflat că lutul ok se prepară din două feluri de pământ: un fel gri – numit spoială şi altul mai galben, roşcat. Feluri care se găsesc pe câmpuri. (Deci pot să merg liniştită să bat câmpul!) Ştii că ţi-e bun de modelat lutul dacă are consistenţă de plastelină, iar când îl turteşti, nu crapă pe margini. Sau mai ştii că e bun dacă mergi la magazinul ăla de pe Memo cu câinii care se mişcă în geam şi îţi cumperi un baton pe care scrie numai în italiană, spaniolă, engleză şi franceză. În română nimic, de unde am dedus că nimeni de la OPC nu se de în vânt după bricolaj. Un baton din ăla nu ajunge pentru mare lucru, că are doar jumate de kilogram. Dar e super tare să modelezi chestii. E o senzaţie foarte puternică, de fapt e chiar de putere. Că doar îl îndoi cum vrei şi stă exact aşa. Lucru ce nu se prea întâmplă în lumea de afară, dar de care orice ego mai are nevoie din când în când. Acum vreun an îmi luasem plastelină. Mi-am făcut poză în principal să am de arhivă, că nu ştiu eu niciodată când trebuie să scriu vreo ştire despre grădiniţe şi, ioi, nu voi avea poză! (Urăsc să iau poze cu google, NU e deloc ok. Dar e imposibil să am poze cu tot… ) No, cât despre plastelină, cam asta a ieşit:
Ralu la grădi: melc şi floare
Oare acum ar fi momentul să mă laud cu bulinele mele roşii de la grădi? (Răspunsul meu la majoritatea întrebărilor pe care mi le pun e DA. Şi nu e colorat în portocaliu. E vorba doar de faptul că prefer să regret ceva ce am făcut, decât ceva ce nu am făcut. Cred că tot spun asta. Mă repet, că-s bătrână.) Urmează bulinele (primite acum 20 de ani!!!!); sunt multe pentru că eram cuminte. (Cele din poză sunt numai o parte.) Bine, bunica a scris în jurnalul pe care mi l-a făcut ea atunci că “La cămin Raluca este destul de cuminte, isteaţă şi harnică”. A vrut să fie indulgentă şi să ignore despărţirile în urlete de dimineaţa când nu vroiam să îi dau drumul, faptul că mâncam lipici cu lopăţica (de-ală bun cum nu mai este), că am spart arcada unui băieţel pe care l-am fugărit, că nimeni nu putea dormi cu mine pentru că mă jucam cu maşinuţa pe sub plapumă, că educatoarea mă ameninţa că îmi face injecţie în limbă (normal că şi atunci vorbeam foarte mult!), iar eu nu aveam treabă pentru că am văzut-o umplând seringa cu apă şi ŞTIAM (eu tot timpul am ştiut prea multe şi am făcut pe deşteapta) că nu se pot face injecţii cu apă de la o tanti asistentă care îmi făcea polidin. Mie îmi plac injecţiile. Tana ştie, că doar ne mai spargem venele împreună.
Bulinele roşii din şorţuleţul albastru
Pentru o regresie completă în timp, am să pun şi primele mele desene! Talent mare cum eram, am început să cariocesc de pe la doi ani jumate (conform însemnărilor bunicii) şi, ca orice fetiţă drăgălaşă, desenam ceea ce par a fi nişte case cu roţi (prevestire pentru comportamentul meu nestatornic, de altfel şi acum visez să trăiesc într-o rulotă; mă fascinează absolut), iar ce nu erau case pe roţi, erau un soi de maşini sau de vietăţi nedefinite. ) Tata a vrut băiat şi cred că are.
Am fugit până acasă luni (21 septembrie) şi mi-am găsit pădurea în toamnă, dar vremea de primăvară. Am stat iar numai câteva ore, deja îmi fac un obicei din mersul acasă în varianta blitzkrieg. Dar acum a fost bine. Am avut revelaţii minuscule, dar foarte utile. M-am mai găsit un pic. Am săpat la şanţul pentru noua canalizare în hainele cu care am mers pe tren. Şi de data asta nu m-a mai certat nimeni că îmi stric hainele. Am aşteptat până ce Palade şi Tom (motanii) s-au simţit comfortabil să îmi vină în braţe. M-am bucurat de verde şi de albastru. Am scotocit prin dulap după aţe de goblen să îmi fac codiţe şi am furgăsit patru nuanţe. Am mâncat struguri. Şi pere. :D Am fost să îl văd pe Ovidiu (tata).
Mi-am adus de acasă o poză cu buni. Cred că celelalte sunt pe la Cluj, dar nu am ajuns până la ordinea din cutiile cu chestii după mutat, deci nu aveam la îndemână poze cu ea. Încă nu am avut curaj să redescopăr dacă atunci când mi-a fost furat portmoneul prima dată mi-au furat şi poza cu buni de când era ea la liceu. Pentru unele chestii e bine că intră în acţiune mecanismul de amnezie. Ea e buni mea. Eu aveam doi ani şi atunci eram amândouă fericite. Când aveam aproape trei ani a murit Tăienică (bunicul Traian), ea a slăbit până pe la vreo 45 de kilograme şi a făcut cancer. Cred că se iubeau, dar nu voi ştii niciodată ce relaţie au avut. Eu îi iubeam pe amândoi. Tăienică a fost primul mort pe care l-am atins. Şi buni a fost singura persoană pe care am văzut-o murind. Aveam nouă ani. Ea mai avea vreo 45 de kilograme şi cancer. Buni e motivul pentru care nu îmi voi schimba niciodată numele de familie, deşi era de fapt numele bunicului. Dar ei îi plăcea mai tare.
Am găsit pe acasă şi pozele cu mine cu păr scurt. Părerea mea e că eram drăguţă şi aşa. Au existat şi păreri contrare. ) Am fost fericită şi cu păr scurt. Deci nu-s Samson. De fapt am avut păr scurt de tot vreo treime din viaţă. Mă gândeam ieri şi azi ce minunăţie este să ai un corp şi câte posibilităţi ai cu el şi că majoritatea chestiilor care mă fac pe mine să mă simt fericită ţin de corp, nu de suflet. Mai am de evoluat, mai ales că e inevitabil să nu pierd corpul şi nu aş vrea să fiu un suflet fără prea multe surse de fericire. Aberez. ) Nu am nicio idee dacă să cred sau nu în viaţă după moarte. Cred pur şi simplu pentru că mi-e dor de bunicii mei şi nu pot să mă obişnuiesc cu gândul că NICIODATĂ. Aşa, deci eu cu păr scurt.
Şiiii… eu alaltăieri (23 septembrie) la sala de repe de la Front. Front e noua trupă a lui Mihai, dacă nu am mai zis. (Mă încurc într-atâtea mijloace de comunicare. Tana mi-a spus că e foarte terapeutic să comunici pe net dacă ai probleme psihice. Ştiu eu ce ştiu. ) ) Front va cânta mâine pentru prima-prima dată. Încep cu o deschidere la Viţa de Vie, în Janis la Stuf/Cluj. Despre Front pe aici – www.myspace.com/frontband
Once in love with a drummer, always in love with drums!
) (Da, “ălora”. Sunt mulţi, ştiu. Factura la apă e cât facturile de la trei vecini.) Ceea ce mai e făinuţ în Piaţa Unirii acum e că noutatea a atras mulţi oameni (cum sperau şi proiectanţii în schiţele lor populate cu personaje fictive) şi a dus la interacţiuni interesante. Desigur inaugurarea e iar semi-inaugurare pentru că şi acum se lucrează la patinoar, iar o bună parte a pieţei e plină de scândurile ce vor fi podiumul pentru patinoar.
Deşi multe chestii tricotate nu prea au un rol clar şi justificat. Ce mai contează? Bine că sunt moi şi colorate şi consumă destul de mult timp să fie făcute. 
Străzi goale, duminica după-masa, în Budapesta
)
(Răspunsul meu la majoritatea întrebărilor pe care mi le pun e DA. Şi nu e colorat în portocaliu. E vorba doar de faptul că prefer să regret ceva ce am făcut, decât ceva ce nu am făcut. Cred că tot spun asta. Mă repet, că-s bătrână.) Urmează bulinele (primite acum 20 de ani!!!!); sunt multe pentru că eram cuminte. (Cele din poză sunt numai o parte.) 
Front e noua trupă a lui Mihai, dacă nu am mai zis. (Mă încurc într-atâtea mijloace de comunicare. Tana mi-a spus că e foarte terapeutic să comunici pe net dacă ai probleme psihice. Ştiu eu ce ştiu. 
