Şi nu lua numele lui Leibovitz în deşert! februarie 8, 2010

Manifest: Imaginea care spune cât 1.000 de cuvinte trebuie protejată de kitsch! Pentru că, deşi un gen de fotografie poate spune multe, cred că e mai bine să nu fie forţat să spună tot, să nu fie dezbrăcat de mister şi putere şi dus în banal şi derizoriu. Despre ce vorbesc? Păi… despre Smiley şi despre John Lennon. Despre cum unele lucruri trebuie să fie unice, trebuie protejate, trebuie lăsate acolo pe piedestal. Despre cum nu trebuie adus totul la nivel, cu buldozerul. Despre cum nu trebuie trecut prea mult din aproape în aproape prin nuanţele de gri până se ajunge de la alb la negru şi de la sublim la ridicol.

John Lennon (The Beatles) şi Yoko Ono, fotografiaţi de Annie Leibovitz pentru revista Rolling Stones. Fotografia este făcută cu doar cinci ore înainte de asasinarea muzicianului, iar la publicarea ei redacţia a decis să lase coperta goală, fără text. Fotografia e un fel de "icon" în cultura americană, muzicală şi fotografică.

Cel mai recent număr al revistei Tabu, cu Smiley şi Laura pe copertă. M-ar fi deranjat mai puţin punerea în scenă pe plaiuri mioritice a unei fotografii iconice dacă ar fi fost ales un cuplu în care să simt chimia. Poate ar fi mers făcut aşa ceva cu Tudor Chirilă şi Andreea Raicu, pe vremea când erau împreună. Înţeleg marketingul în prag de Ziua Îndrăgostiţilor, dar, din punctul meu de vedere, a ieşit un kitsch. Nici măcar sexualitate nu emană, din punctul meu de vedere, căci pe Smiley nu-l avantajează costumul lui Adam.

Specialiştii americani, că doar în SUA s-a dezvoltat cultura imaginii, au creat termenul de “icon” pentru anumite fotografii. Adică pentru fotografiile alea care îţi rămân pe creier după ce le vezi. Iconuri sunt puţinele fotografii prin care a fost influenţată lumea într-un fel sau altul, fotografiile care au stabilit conexiuni între oameni despărţiţi de oceane. Fotografiile “icon” sunt cele care au stimulat şi au fost percepute de oameni cu viziuni diferite, din generaţii diferite, cu stil de viaţă diferit şi bagaj cultural diferit. “Icon”-uri sunt fotografiile pentru care s-au pus neuronii privitorilor în mişcare, fotografiile care au emoţionat şi care vor stârni emoţii şi peste mult timp după ce au fost făcute. “Iconurile” au acea forţă, acel “punctum”, cum a denumit semioticianul Roland Barthes misterul fotografiei.

De ceva timp mă chinui să îmi reconturez foarte clar graniţele între ce e ok pentru mine şi ce nu, pentru ce am stomac să diger şi pentru ce nu, peste ce pot să calc şi peste ce nu. Societatea asta e una care consumă tot şi îmi împinge limitele mult, iar eu nu vreau să mă pierd prea tare în lumea asta mare. Vreau să îmi rămână din ideile mele fixe şi din felul de a fi al fetei de la ţară, mai îndărătnică şi greu de convins să adopte ce e nou. Adopt ce e nou doar după un c.c.t.d., nu pe principiul “shinny-shinny; bling-bling”. În căutările mele recente după mine am dat iar de Annie Leibovitz, despre care ştiam câte ceva, dar prea puţin. Ea e printre cele mai cunoscute femei fotograf, e cea care a devenit emblemă o dată cu revista Rolling Stones. Leibovitz a colaborat cu Rolling Stones de la început şi au crescut împreună. Leibovitz e celebră pentru că le face fotografii celebrităţilor. Fotografiile ei sunt cele pe care nimeni altcineva nu le poate face pentru că numai ea are aceea carismă în faţa căreia vedetele cedează şi se pun cuminţi în scenografia ei şi dau viaţă ideilor. Idei despre care Leibovitz spune că sunt simple, chiar idioate. Fotografa celebrităţilor a început cu instantanee, apoi a urmat perioada în care făcea poze regizate pentru a scoate anumite trăsături fundamentale din personalitatea personalităţilor (cum e şi fotografia cu Yoko şi Lennon). Acum, fiind fotografă la Vanity Fair, face imagini mult mai sofisticate, mai visătoare, cu multă scenografie, cu multă post-prelucrare digitală.

Vorbeam recent cu Mihai Biriş care îmi spunea că, prin evoluţia ei, şi Leibovitz riscă să cadă în kitsch. Nimeni nu e ferit de asta. Altfel nu ar exista zicala cu singurul pas care desparte ridicolul de sublim. E alb, alb pur, alb translucid, alb mat, alb murdar, apoi e tot mai aproape de gri deschis, şi gri-ul se face tot mai gri, până când distanţa până la alb e mai mare decât cea până la negru. Principiile, oricât de solide, se erodează în timp, sub influenţe, sub ideile noi. Când atenţia e disipată şi garda e jos, când principiile sunt subînţelese, dar nu mai sunt exprimate clar şi răspicat, ele se retrag într-un colţişor şi lasă loc pentru a păşi de la sublim la ridicol.

Într-o notă autoironică, m-am gândit că merit şi eu o poză în stil Leibovitz, dacă Smiley merită una. Aşa că am distribuit-o pe Tana în rolul fotografei şi am făcut-o lată.

Whoopi Goldberg, la începutul celebrităţii, când Annie Leibovitz s-a gândit să sugereze faptul că o femeie de culoare iese în faţă din tot albul şi se face remarcată.

Să ieşim din apele tulburi!

Sunt ceea ce mănânc februarie 6, 2010

Am fost vegetariană 5 ani. (Nu e foarte ok că încep totul de la mine, dar până la urmă e un blog… ) Spun “am fost” pentru că de câteva luni nu mai sunt. Relaţia mea cu mâncarea e una tumultoasă şi mi-e greu să o repar cu atâtea exemple proaste în jur. Nu am idee dacă şi în alte state e necesar ca înainte de marile sărbători să difuzeze la tv clipuri şi la radio spoturi de la Ministerul Sănătăţii în care se dau sfaturi ca  lumea să mânânce moderat, nu să vacumeze bucatele. Clipuri care să avertizeze să nu se facă din belşugul de pe masă o toxi-infecţie alimentară şi o indigestie naţională. Era campania aia pe tv cu cele două cupluri de vecini: la unii se gătea dietetic şi la ceilalţi tradiţional româneşte. Din păcate nu găsesc clipul pe youtube, dar ideea era că soţul hrănit dietetic părea nefericit, iar cel îmbuibat îşi alinta nevasta “veveriţo!”. Clipul arată medele luate de cele două familii pe măsură ce îmbătrânesc, iar când au fire albe, “veveriţa” e singură, văduvă, în timp ce vecinii dietetici sunt tot împreună şi el îi spune ei, în sfârşit, “veveriţo!”.

Acum, Ministerul Sănătăţii vrea să introducă taxa pe fast food. Adică pe mâncărurile cu conţinut mare de sare, zahăr şi grăsimi şi pe sucurile carbogazoase. Patronatele din industria alimentară susţin că această taxă va genera 36.000 de şomeri dintre cei care lucrează în alimentaţia publică, iar preţurile la mâncare vor fi mai mari cu 20-30%. Reprezentanţi ai Ministerului Sănătăţii au declarat că estimările făcute de patronii din industria alimentară sunt hazardate şi că producătorii de fast-food nu aveau cum să calculeze cât le va fi afectat bugetul de noua taxă pentru că  încă nu e făcută lista cu alimentele ce vor fi taxate şi nici nu a fost stabilită valoarea taxei pe fast-food. Lista şi taxa urmează să fie decise după ceva dezbateri publice, zice Ministerul. Dezbaterea publică pare o soluţie bună: vor fi ascultate toate părerile şi decizia va fi luată în conformitate. Însă, dacă trebuie să ni se spună să nu ne îmbuibăm până vomităm, chiar putem avea ceva relevant de spus într-o aşa dezbatere?! )

———————————————————    Promovare confuză a crudităţilor   ————————————————-

Din ciclul “Dacă viaţa îţi dă lămâi, fă limonadă!”, am făcut Pui cu migdale, reţetă din Hawaii, pentru că mama Tanei ne tot trimite migdale. Reţeta poate fi găsită aici şi o declar simplă, devreme ce mie mi-a ieşit şi mie.

Ingredientele sunt:

- ananas bucăţi, din compot, cu tot cu sirop (am uitat şi am băut jumate de sirop de poftă, aşa că am pus apă în rest)

- portocale (eu am pus şi o mandarină că aşa aveam)

- stafide

- praf de usturoi (am pus căţei pe care i-am pisat cu vârful cuţitului şi sigur e mult mai bun cu usturoi adevărat)

- chimin măcinat (zdrobit în mojar că nu aveam decât boabe. A fost foarte fain să zdrobesc chimin, deşi nu mi-a ieşit prea mărunt, mi-a plăcut mirosul de chimin proaspăt zdrobit – senzaţie nouă şi minunată! )

- două linguri de zahăr

- pui (piept dezosat tăiat în bucăţi şi cuburi, de toate dimensiunile că nu mă puteam decide dacă e mai bine mai mare sau mai mic ) )

- migdale (am pus mai mult de 100 de grame că ideea de la care am pornit era să consum migdalele!)

-făină

- sare, piper

- vin nu am pus că nu aveam şi nu am vrut să cumpăr chestii fiind în criză, cum suntem

—————————————————————–Înainte de cuptor ———————————————–

Sper să ia Meryl Streep Oscarul pentru rolul din “Julie and Julia” – film despre gătit şi cum poate asta să îţi facă viaţa mai frumoasă şi să iasă şi o carieră din statul la cratiţă. Ar fi ceva ok să ia premii cât mai multe alte filme  în loc de “Avatar”, care poate lua pentru efecte speciale şi ce mai ţine de vizual. Ar fi fost culmea să fie nominalizat “Avatar” la cel mai bun scenariu. )

Revenind la mâncare: Când nu sunt idei, google it! Ceva bun poate să iasă! Andrushka (ale cărei ciorbe încă le aştept când revine din Anglia ) mi-a povestit că o dată a făcut pui cu muguri de brad, i-a venit ideea când a ieşit pe balcon şi a văzut bradul din faţa blocului.

Bon appetit!

65 de ani de la Holocaust – câte apartamente faci din banii pe un azil de nebuni? ianuarie 31, 2010

Lagărul principal din Auschwitz, Polonia, unde naziştii au gazat oameni în al doilea răboi mondial a fost eliberat în 27 ianuarie 1945. Săptămâna asta s-au împlinit 65 de ani şi am vrut să mă uit la filme despre al doilea război mondial în fiecare seară. Nu mi-a chiar ieşit pentru că sunt greu de ţinut în “limite” şi când se iveşte altceva de făcut, asta e. Cum a fost miercuti seara când am mers la concert Ostava (Bulgaria) – Kumm (Cluj) sau aseară când eram pe alt “film” şi m-am uitat cu Tana la “Y tu mama tambien”. Că m-am gândit la Holocaust şi la manipulare şi la totalitarism în săptămâna asta nu e ceva ieşit din comun, e ceva recurent la mine.

Am văzut “Amen” de Costa Gavras şi am văzut un filmuleţ drăguţ pe TED şi am intrat într-o stare din aia de graţie de sărbătorire a diversităţii.

Ai o idee genială, dar s-ar putea ca şi ideea opusă ideii tale să fie la fel de genială – cam asta ar fi ideea filmuleţului de pe TED. Ceva atât de simplu, dar peste care trecem aşa de des în încrâncenările zilnice. Cred că sunt pe drumul bun cât sunt convinsă că nu ştiu cel mai bine ce şi cum şi vreau să aflu ce cred şi cum sunt şi alţii şi cât timp pot să recunosc (chestie obţinută cu greu) că altul are dreptate.

“Amen” (2002) e despre viaţa de nazist şi de familist a tipului care a inventat gazul Ciclon B,  adică Kurt Gerstein. Cu gazul inventat de el au fost ucişi majoritatea depotaţilor din lagărele de concentrare construite în timpul celui de-al doilea război mondial. Tipul, un chimist, a fost cooptat de nazişti pentru a lucra la departamentul de dezinfecţie şi a rezolva problema tifosului. Cel puţin aşa s-a minţit el pe sine în prima parte a filmului. Nepoata lui preferată, internată la un spital de nebuni, moare în condiţii suspecte, iar familiei îi e trimisă doar urna cu cenuşă. La fel se întâmplă cu mii de persoane din Germania care sufereau de boli psihice. În realitate erau gazate cu noxe de eşapament. Rolul chimistului e, de fapt, de a crea un gaz mai eficient, dar el îşi dă seama târziu, însă de îndată ce realizează face tot ce îi stă în puteri să ia legătura cu Forţele Aliate (de fapt cu britanicii şi americanii cu care avea contact) şi cu Papa de la Roma pentru a le spune adevărul şi a-i determina să intervină. Evident, nu se întâmplă nimic. Pentru persoanele bolnave psihic au fost manifestări dearece erau germani, pentru evrei, nimic. Vaticanul şi americanii auziseră zvonurile despre gazarea evreilor, dar exterminarea a 10.000 de persoane pe zi li se părea ambelor tabere exagerată şi prin urmare, mincionoasă.

Momentele în care chimistului-nazist i se ridică ceaţa de pe ochi

“Kurt Gerstein – Father: What’s going on?
Mother: Oh, we’re haveing a hard time with a verry, verry difficult arithmatique problem.
Father: Oh! (gives his daughter a present) No, no, no! First the homework! Now, read the question. If you don’t find a solution, you read the question over and over again. Go ahead! (gives his pony-tailed daughter a kiss on her forehead)
Daughter: If it cost 15.000 marcs to build one house for a working class familly and it costs 6 million marcs to build and run one insane asylium, how many houses can you build for the cost of one insane asylium?”

Gânditul dintr-o singură perspectivă, scoaterea din context, egoismul, minţile înguste coalizate.

Altă replică din film, care e acelaşi lucru, la scară mai mică – în timpul bombardamentelor, chimistul-nazist care se chinuia să îşi trădeze patria divulgând secrete aliaţilor şi Vaticanului pentru a-i salva pe evrei, e cu familia (soţia şi cei 3 copii) în buncăr. El îi spune soţiei că trebuie să ia copiii şi să plece la părinţii ei, iar ea îl întreabă: “E vorba de o altă femeie?”

Nazistul-chimis, personaj real, e dus în vizită la unul dintre lagăre şi priveşte pe vizor, alături de alţii din SS cum sunt gazaţi oameni. Familii. Rămâne şocat şi povesteşte apoi unui preot cum recunoşti o familie care moare împreună: nu îşi dau drumul de mâini şi nici cadavrele nu pot fi despărţite. De pe acoperiş, pe unde se băgase gazul, cade o cutie cu eticheta “Cicoln B”. Lucrurile sunt evidente, înţelege care a fost contribuţia lui.

Mi s-a părut ciudat că nu a înţeles de când s-a înrolat pentru că SS-işti avea chipiuri cu o stemă cap de mort. Cât de greu poate să fie? Dar, fără judecăţi din astea dacă nu am trăit aşa ceva. E foarte uşor de judecat când sunt atâtea unghiuri de a privi lucrurile. Şi, atâta ştiu, că e foarte simplu să te pierzi în mărunţişurile tale şi să îţi scape panorama, să nu vezi cum poţi afecta şi cât rău faci pe scară mai mare.

*În filmul “Amen” joacă mulţi români: Ion Caramitru, marin Moraru, Andrei Gheorghe, Florin Busuioc şi alţii.

Ce băieţel drăguţ! Awwww… ianuarie 19, 2010

Cei de la CrackTwo mi-au trântit azi pe Twitter o colecţie de poze rare cu vedete. Beatleşii la 14 ani, Marylin Monroe fără machiaj, Sean Connery tînăr, musculos şi dat cu ulei, în chip de ceva culturist, George Clooney cu freză din aia de parcă e făcută după oală… şamd. Pozele sunt aici.

Poza care mi se pare cea mai cea şi care e chiar la sfârşit de tot e a unui băieţel cu şoseţici care şade într-un fotoliu de pluş. Cât de drăguţ e? Cam aşa de drăguţ!

E Adolf  Hitler…

şi restul îl ştim. Sper că îl ştim cu toţii pentru că e vorba aia cu cine nu cunoaşte istoria riscă să o repete! Şi nu aş putea să iau parte la aşa ceva!

Deşi se întâmplă chestii ultra violente şi acum prin alte părţi de lume şi chiar aş putea măcar să mă documentez despre asta. Că dacă nu ar fi fost filmul Hotel Rwanda nu aveam habar nici acum despre ceviolenţe aveau loc între Hutu şi Tutsi, populaţia din Ruanda, ţară din Africa.

Vă doresc ceea ce îmi doresc şi mie: gânduri pline de toleranţă şi acţiuni pline de compasiune!

Bărbaţi lesbiene. Există! În filmele americane, cel puţin ;)) ianuarie 18, 2010

Viaţa personală îneamnă  într-un procentaj decent devorarea de seriale – zic în nume personal, deşi ştiu sigur că sunt atâţia care fac asta. Însă generalizarea fără date clare nu e în regulă pentru un om dintr-o redacţie. Aşa că… EU mănânc seriale. Şi eu am cam terminat toooate serialele care ar putea să îmi placă sau care merg bine on-line. Săptămâna trecută doar am văzut tot “The Good Wife”, cu avocaţi şi cu Chris Noth (Mr. Big din “Sex and The City”) şi “Cougar Town”, o zăpăceală de serial cu Courtney Cox pe care o ştim din “Friends”. Apoi am început să mă uit la “The L Word”, filmul Tanei de anul trecut. E cu o comunitate de lesbiene şi cu multă acţiune girl on girl. Mai dificil de văzut multe episoade în şir. ) În primele episoade printre lesbiene apare şi un lesbian. Lisa. Care e lesbian, nu e homosexual. Tooootal altă chestie! Mai precis, Lisa e “lesbian identified man”.

Nici eu nu am ştiut ce e asta aşa că lumina a venit de pe Google.

Lisa, bărbatul lesbiană din “The L Word” apare apoi  într-un episod de pe la mijlocul primei serii şi e jignit când  se combină cu Alice (bisexuală), iar ea se miră că el scoate un vibrator (negru). Alice insistă că el, deşi s-a botezat Lisa, e un bărbat în toată regula şi are tot ce îi trebuie pentru ceea ce urmează să facă. De arătat nu arată ce fac, dar Lisa iese deprimat, devastat, distrus, nu mai vrea să o pupe pe Alice şi fuge de ea pe altă parte a iahtului (erau, desigur, la o petrecere pe iaht, ce mare chestie! ) )

Yahoo spune că aşa s-a născut personajul Lisa:

Apariţia Lisei în serial a fost prima dată când am auzit de “man idientified lesbian” şi nu mă deranjează nimic la personaj, dar mă irită întrucâtva ideea că trebuie puse etichete pe absolut orice fel de comportament (mai ales sexual). Cutiuţa roz. Cutiuţa roz cu buline. Cutiuţa roz care pe o parte are buline şi pe altă parte dungi. Cutiuţa roz cu buline, dungi şi capac cu fundiţă. Cutiuţa roz fără capac. Cutiuţa roz cu perete fals şi interior albastru. Cutiuţa roz care are în interior o altă cutiuţă şi o altă cutiuţă. ) De ce trebuie neapărat definit totul? Cum zic ai mei, nu cunoşti un om nici după ce ai mâncat cu el un sac de sare! Ceea ce oricum e imposibil de mâncat într-o viaţă, decât dacă lingi ca o oaie pe drobul de sare toată ziua. Nevoia asta de etichete şi descrieri super complicate mi se pare aberantă. Oricum nu ne e mai uşor cu etichete şi denumiri şi definiţii. Părerea mea e că mai bine ne-am bucura de cât putem să cunoaştem din fiecare şi să nu vrem să punem musai eticheta pe om. Bine, bine, unele etichete trebe. Meseria e o etichetă din asta utilă şi necesară. Ar fi complicare inutilă fără anumite etichete descriptive, dar să nu exagerăm!

Sau? Eu sunt o femeie căreia îi plac bărbaţi cărora le plac femeile cărora le plac bărbaţii cărora le plac… How about you?

Exerciţiu de imaginaţie. Despre muzica-obsesie ianuarie 16, 2010

Să zicem că urmează o călătorie plictisitoare de câteva ore cu trenul, se strică telefonul sau mp3playerul (mă rog, chestia cu muzică) şi rămâne blocat pe o singură piesă din toată lista. Ce ai putea asculta on and on vreo câteva ore din ce e acum în listă?

După mai multe zile cu Imogen Heap, eu aş vrea să mi se blocheze la asta:

Urmează neşte concerte ;) ianuarie 15, 2010

FronT cântă mâine, 16 ianuarie, de la ora 22:00 în Fire (rebranded cam degeaba în Remember Pub că oricum toată lumea îi spune Fire) cu Implant pentru Refuz. Biletele costă 15 lei, să pun şi ceva informaţie. FronT au nou chitarist, pregătesc album, vor face featuring cu Mihnea Blidariu şi pregătesc nişte piese şi cu Csongor de la Subscribe (vocalul slaaaab şi cu dreaduri, nu cel chel) şi cu Despot de la Viţa de Vie.

FronT (Mihai, Cipri, Sergo, Doctoru şi, de curând, Doru) e de ascultat pe myspace, unde sunt mai multe piese sau pe music dealers, unde sunt mai puţine, dar se aud mai bine. Dincolo de subiectivitate (pentru că e trupa prietenilor mei, unii mai vechi, alţii mai noi, dar oricum ceva anişori pe acolo ), chiar susţin mişcarea pentru FronT şi cine ascultă roace de obiei, să bage urechea că-s chiar faine piesele.

Vlad Codorean le-a făcut şi videoclip pe tub la “Where Do You Go”.

Mă bucur că vin implanţii, mi-era dor de ei, chiar dacă sunt aceleaşi piese de 100 de ani, e energia aia pe care numai la concertele lor o am pentru că sunt singura trupă care stăpâneşte orice public din ţară, imediat şi nu îi dă pace să se moleşească!

Ultimul lor videoclip e la varianta în engleză a piesei “În soare deschis”, respectiv “Nemesis”. Şi-au tras ultimul album şi în engleză, să Go International, ocazie cu care se numesc Implant for Denial.

Ar fi tare să îşi traducă şi numele de scenă. Freaky şi Meshu nu ar avea probleme, dar vreau să îl aud pe Vita că-şi zice The Catle. ) {Vita e de la Tavi – Octavian} Cât despre Bulbuc… mda… ar fi şi mai şod.

Dar să revin la Vita, căci, nu-i aşa, de asta obsesiile sunt obsesii.

Momentul să resusţin că el e vocalul meu preferat din România, deşi la concurenţă strânsă cu alţii, dar rămâne în top şi pentru ceea ce face la IPR şi pentru Blazzaj. Energie, vibraţii pozitive, fun, fun he is!

În februarie va urma concert FronT cu Subscribe, trupă din Ungaria care combină alternativu cu folclor şi cu raggae şi le iese o salată foarte gustoasă (da, mă gândesc la mâncare pentru că sunt la cură ) ).

Subsrcibe ascultam într-o vreme on and on când mergeam pe stradă şi cu troleul şi era aşa frumos că ignoram cu succes orice rahat s-ar fi întâmplat în jur. Zilele astea mi-am nenorocit Last Fm-ul cu indie rock, mai specific cu Imogen Heap. Mă gândesc să îl dezactivez iar, până îmi mai trece faza şi voi putea asculta şi alte muzici. ) Deci abia aştept concerte ROOOOCK! Though Imogen Heap is really great şi va rămâne permanent în varza de muzici pe care o ascult şi pe care nu aş putea să le ierarhizez pentru că fiecare gen îmi dă ceva pozitiv în anumite momente. Eu nu cred că e o idee bună ca omu’ s-asculte numa’ un fel de muzică în scopul de a putea fi categorisit uşor sau de a avea “personalitate”. Discuţia cu Tana despre “nimeni nu pricepe că noi nu fake-uim nimic, suntem toate alea”. Ideea e că, există oameni, mulţi, zic eu că-s de-ăia cu IQ ridicat, care pot asculta multe muzici cu aceeaşi plăcere, empatie, interes şi angajament.

Ascultare plăcută tuturor!

Imogen Heap-ul cu care am adormit azi … dimineaţă în cap (că azi noapte a fost chef, my girl turned 22).

Mă trezesc să-i văd zâmbetul :)) ianuarie 13, 2010

Marketing sucker I am. Sunt chestii făcute special pentru că există oameni ca mine, care “pun botul” atât de uşor. No, dar când mă îndrăgostesc, mă îndrăgostesc fără jumătăţi de măsură. ) Adică, mai pe scurt, întrec orice măsură.

A început inocent. Şi nu eram singura. ) Numai că le spuneam diferit. Pufoşenii, flocoşenii şi nu mai ştiu cum. Noi eram 3, ele erau două.

Pufoşeniile de la Domo

De Crăciunul 2008 eu şi Mihai i-am luat Tanei pufoşenie, ea îi luase lui Mihai pufoşenie. Cum am stat cu unul, apoi cu altul, am avut în casă pufoşenie. Dar nu era destul. Am vrut mai mult. Când am mers anul trecut în toamnă la Budapesta ne-am oprit în Oradea la Real şi acolo aveau NIIIIIIIIŞTE pufoşenii imense, pe afişe interioare, vreo 10 metri pe 5 sau sau cât e pînă în tavan de hipermarket. No, chiar atât de mult era mult prea mult. Dar măcar poză cu ele aş fi vrut, numai că mersesem la baie şi nu aveam aparatul la mine. ) Eh, dar am fost acu de Crăciun la Alba-Iulia să şed cu Mimi şi să tricotăm (voi reveni, am văzut că lumea tot vrea tricotaje de la blogul meu ) şi mi-am găsit Puuuuu-fooo-şeeeeeeeeeeeeenia. Tocmai ce am lipit-o şi am acum certitudinea fiecărei dimineţi cu zâmbet! )

Deasupra patului. Diagonala e cât mine. Afişul era pe jos prin ceva bălţi din Alba.

Mă culc să visez frumos!

N-ar trebui să avem un fel de plan?! Sau murim la nesfârşit? ianuarie 12, 2010

Sunt confuză… M-am îndrăgostit de un domeniu care se prăbuşeşte şi de o meserie ale cărei reguli se deşiră şi a cărei imagine se face un fel de fata Morgana. Lucruri care mi se par de bun simţ nu se întâmplă, nu văd strategii de marketing, nu văd soluţii salvatoare, nu văd nici o idee, nu văd coordonare, nu văd viziune. Nu văd viitor de jurnalist. Numai un lung şir de compromisuri şi de îndepărtare de ceea ce aş vrea să fac. În condiţiile în care a crăpat bună parte din presa scrisă naţională, nu ştiu ce mai e de aşteptat de la presa de oraş, decât să crape şi ea. Ok, trecem pe on-line. Super tare!, dar să existe reguli clare, să fie o coerenţă, să se ţintească spre cititorul cutărică, să se facă recomandări dincolo de ştiri legate de orice subiect sexual cu taguri pe care le-ar putea căuta cineva pe Google.

Oricât de mult mă pot autosugiestiona, simt cum îmi trece pasiunea pentru presă şi se duce într-o râpă să zacă degeaba, ascunsă :I

Şi pentru că tot e sezon de murit în presa scrisă, mă tot gândesc la ziarul care a murit cu mine de gât, iar pentru că sunt la mine pe teritoriu îmi voi permite o perspectivă proprie şi personală asupra lui. Cluj Expres de la cap la coadă. Ziar gratuit. Tabloid. Tiraj de peste 25.000 (au fost şi 40.000). Primul număr luni, 22 octombrie 2007, ultimul număr joi, 21 mai 2009.

Prima mea poză de prima pagină. Cluj Expres nr. 4, octombrie 2007. Numai în câteva alte dăţi mi-a mai bubuit aşa inima în piept ca în seara aia când m-am băgat în noroaie pentru că am vrut poză cu ceva ce semăna în capul meu cu ceea ce văzusem în presa locală internaţională. Nu e cine ştie ce poză, însă a fost exclusivitate şi a fost ceva făcut de mine, nu via Mediafax. Atunci începeau zilele în care aveam sentimentul de utilitate, ăla că dacă eu nu merg să văd, nici alţii nu vor ştii ce s-a întâmplat. Acum, la prea scurt timp, am sentimentul că sunt inutilă, devreme ce oricine poate citi un newsletter sau o agenţie de ştiri, cum fac şi eu. Şi nu mai e nevoie de mine.

Ultima poză de prima făcută de mine la Cluj Expres. Am mers până la Turda la sticlar acasă, în atelierul de la mansardă să fac material. Cu filmuleţe şi poze. Nu era o idee bună să fie comasate toate chestiile şi să facă o persoană multe şi de toate pentru că se întâmpla să iasă prost. Dincolo de asta am învăţat cam tot ce ştiu să fac în presă şi foarte multe lucruri despre mine cât timp făceam acolo multe şi de toate şi îmi împingeam tot felul de limite. Şi asta îmi lipseşte.

Marketing a la maison cu mine oarecum blondă, cu vreo 5 kg mai puţin şi mai entuziasmată, mai dezorganizată, mai idealistă şi veşnic nemulţumită, dar implicată 100%. O presă care să mă facă fericită acum ar fi aia imperfectă, dar conştientă de imperfecţiunea ei şi mereu în plină efervescenţă şi evoluţie. Auto-ridicarea pe piedestal şi auto-glorificarea mă dezgustă, mi se pare nejustificată pentru că nu am auzit pe nimeni din jurul să spună că merge să CUMPERE un ziar decât dacă era o rudă în ceva articol sau era nevoie de secţiunea de mică publicitate. Aşa că fără cititori plătitori, cărămida bătută în piept mi se pare degeaba.

Cu Timi, cea care m-a botezat Zoldike, în timpul şedinţei foto pentru altă tură de marketing. Poza asta era pauza şi modul de relaxare. aştept într-una din zilele astea să văd un plan de ieşit din rahat pentru presa scrisă pentru că eu sunt doar un executant.

Aştept într-una in zilele astea să citesc pe undeva un plan de ieşit din căcat pentru presa scrisă că doar eu sunt numai un executant.

Shhh! Mă fac diplomat! ianuarie 10, 2010

Dacă există oameni care sperau să mă audă cândva vorbind mai puţin sau mai frumos şi să mă abţin de la sincerităţi excesive, denumite în mod comun jigniri, ei bine, am receptat mesajul. A fost greu, dar după două ture recente de teorie şi mustrare (dedic acest post prietenelor mele Mimi şi Tana) am decis să îmi schimb felul de a comunica. Aşadar dacă de acum încolo, într-o întâlnire directă, am să tac foarte mult şi am să zâmbesc larg, poate fi de la o recentă lobotomie, poate fi de la un banc bun sau de la o replică super tare care m-a trimis în contemplare saaaaau poate fi pentru că mă abţin să spun ceva de căcat. Cum fac atât de des (they tell me). )Cine mai vrea părerea mea sinceră şi necenzurată despre ceva să mi-o ceară în scris, după ce a semnat clauza “I agree to be trashed and damaged”.

BTW: Când spun ceva de căcat, de cele mai multe ori o fac pentru că îmi pasă. No, dar nimeni nu pricepe asta fără subtitrare. )

UPDATE: Cea de-a treia prietenă mi-a spus că nu a observat să fiu eu naşpa rău cu alţi oameni. Şi după câteva rânduri (mess, desigur) în care eu m-am abţinut (ieei! deja progresez! ) ) a scris “a, dar stiu de ce nu observ / pentru ca si io fac la fel!!!!!!!!!!!!!!! “.  Acum am început tratament colectiv. Gânduri pozitive şi dacă nu-s de-alea, atunci măcar zâmbete largi şi tăcere. Ignorance is bliss, tăcerea e de aur, cine mai ştie înţelepciuni populare, să adauge.

Cadou de la Tana:

UPDATE UPDATE: Dragă Mihai, mă refeream la cine mi-a zis în ultimele două săptămâni, replici pe care în sfârşit le-am luat în serios pentru că au fost trântite destul de ţintit şi de dureros. Dar da, tu mi-ai zis de cele mai multe ori că sar calul şi da, aveam obiceiul de a face totală abstracţie de şmotruială. But your my MC şi ştii cât de încâlcit funcţionez eu. Felul în care receptez sau nu anumite mesaje de la alţii ţine de… habar nu am, că mi-am pierdut manualul de instrucţiuni. Măcar de data asta am înţeles destul de clar ce am de făcut şi voi încerca.