Contraste

Să vă uitați la filme, copii! Mai toate vacanțele mele de vară au trecut fără filme pentru că n-aveam caculator și internet pe-atunci și nici două televizoare, iar ai mei se uitau la divertisment și talk-show-uri. La orele când aveam eu televizorul în primire erau numai seriale proaste, așa că de la “Tânăr și neliniștit”, “Santa Barbara” la “Sunset Beach” și alte asemenea pe care nu le mai țin minte. Serialele pentru copii erau faine, dar numai sâmbătă dimineața câte un episod din “Pippi Șosețica”, “Drumul spre Avonlea”, “Lassie”, “Black Beauty” – serialul cu o fetiță care avea un cal, “Toate pânzele sus”, “Sinbad”… La lungmetraje am o lungă listă de filme pe care aș fi putut să le văd, dar nu le-am văzut. Și, în mod ironic, scriu la un site de cinematografie.

Gustul zăpezii de azi

Am scos azi copilul la zăpadă. Eu, adultul, l-am scos pe copilul din mine la zăpada. S-a bucurat ca întotdeauna, mai ales că era plin de copii de mintea lui care țipau veseli “Pârtieee!”. După entuziasmul cu care țipau și după înălțimea care nu le permitea încă să ajungă la clanța ușii, cred că erau la sanie pentru primele dăți. La sanie sau la celofan, căci dacă n-ai sanie, iei un sac gros de plastic și pui în el o pernă sau un burete mare. Când eram  mai mică, eu puneam fân, dar e drept că eu aveam oi. Am văzut azi și o fată cu placa de snowboard, un copil pe schiuri, dar și un moșneag care își încălța clăparii lângă Dacia roșie, 1310, deasupra căreia avea legate schiurile. De miercuri m-a luat un dor de ducă, iar pe joi deja știam că trebuie să ies din casă, să văd ceva nou și frumos. Am google-uit sate de pe-aproape de Cluj, unde să fie ieftin de ajuns și să am cu ce să merg și să mă întorc în aceeași zi. Stabilisem că plec la Topa Mică, un loc despre care nici Google nu știe nimic mai mult decât să-l pună pe-o hartă. Pe Twitter mi s-a spus că acolo e ceva tărâm al motocicliștilor. Aș fi avut autobuz pe la 12 încolo și pe la 17 înapoi.

Dimineață, când m-am trezit la 8:52, cu un sfert de ceas înaintea unor vecini cu bormașină, am văzut că a nins cu spor peste noapte.

PETA e “mârșavă”: Porc ai mânca, dar porcușori?

Manevră mârșavă și din partea-mi să postez un Mini Pig

Avertisment: dacă ții la carnivorismul tău nu te uita mai departe! Cel puțin nu la primul video. PETA, organizația aia celebră care luptă în fel și chip pentru drepturile animalelor – că doar în dragoste și război totul e permis, iar ei iubesc animalele – a publicat pe pagina de Facebook o farsă făcută la supermarket. Diferiți clienți (da, diferiți, și tineri și mai în vârstă, și femei și bărbați și albi și negri și singuri și în cuplu) au primit să guste niște chiftele, despre care li s-a spus că sunt din porc proaspăt. Cel mai proaspăt. Apoi, oamenii au fost întrebați dacă vor niște carne proaspătă de porc, ca aceea din care sunt chiftelele. Toți cei care apar în filmuleț au spus da. Probabil cei care ar fi spus nu acestei oferte ar fi refuzat și chiftelele de carne de la început. Comerciantul se transformă iute în “măcelar” căci începe să dea la manivelă și să scoată un capăt de cârnaț, dar acesta e prea mic fiindcă i s-a terminat materia primă. Prin urmare face câțiva pași la un țarc unde stau trei porcușori drăgălași care grohăie șoptit și simpatic, înșfacă unul și îl bagă cu totul în

Un Kultur Shock

Ascultam Gogol Bordello la Petofi Radio că doar sunt într-o uniune consensuală interetnică cu Melinda și mi-am amintit de Kultur Shock. I-am văzut acum ceva ani la Stuff Stock în Vama Veche și am avut atunci un adevărat șoc… cultural. A fost o dragoste intensă de la primele sunete pe care le-au scos. Îmi plac trupele care amestecă folclorul cu rockul. De la Subscribe la Subcarpaţi, încă nu am ascultat vreuna să nu îmi placă. (Doar folkul simplu nu îmi place câtuşi de puţin.) Kultur Shock sunt un grup de oameni foarte diferiţi, din diverse părţi şi contexte culturale, care s-au adunat tocmai având un şoc cultural unii de la alţii şi au fost lansaţi şi datorită prietenilor de la System Of A Down, cu care sunt adesea comparaţi, şi au avut turnee cu Gogol Bordello – că doar lumea e mică. Kultur Shock a apărut în 1996, la o petrecere în Seattle, unde oamenii glumeau despre amestecătura de origini pe care le au şi s-au apucat de un jam session. Vocalul Gino Srdjan Yevdjevich, fost pop-star din fosta Iugoslavie, născut la Sarajevo, devenit anarhist e aşa cum îmi place mie – carismatic, plin de energie şi care ştie să vorbească despre de ce i-a venit să se urce pe scenă:

Kultur Shock doesn’t sing about broken hearts and flowers, but about everyday existence and faith that it might get better. Or worse.

Cum să faci artă din daddy issues

Lana Del Rey e un produs mediatic. Așa, și? E faină. Am auzit-o prima dată pe radio 977, cu “Kinda Outta Luck” și tot așteptam să o redifuzeze. Apoi am căutat-o pe YouTube și o ascultam acolo, dar nu e ca și cum mi-ar fi trecut prin cap să mai ascult și altceva de la ea. De cele mai multe ori fac așa când descopăr o piesă nouă – o ascult până la obsesie, dar mai mult nu. Metodă foarte greșită, anti-Tanică. Tana știe să Google-uiască muzică, ceea ce vă doresc tuturor.

Pe parcursul anului trecut muzica Lanei a apărut pe ici pe colo, tot mai des. Ea scoate primul ei album, “Born To Die”, în ianuarie. Primul album super-oficial, că a mai avut unul apărut cu numele ei adevărat, Lizzy Grant, album ce a fost retras de pe piață. Da, se spune că și-a pus silicon în buze să fie mai apetisantă și că se folosește de imaginea glamour a vechiului Hollywood și își spune “gangster Frank Sinatra” – cei doi producători de muzică cu care scoate albumul sunt producători de hip-hop. ana îi sperie pe câte unii pentru că e prea bine ambalată și prea… perfectă. Spune chestii de genul că vrea ca muzica ei să fie echivalentul sonor al unui film cu Vincent Gallo. Bun, înseamnă că știe să se vândă. E ceva ce ar trebui apreciat, că doar succesul nu vine fără muncă, sigur că sunt acte deliberate care duc la el. Dincolo de asta, esențial e că are voce, compune muzică în felul ei personal și cântă versuri interesante. Că are sau că și-a fabricat daddy issues ca să aibă despre ce cânta, cert e că îi iese bine umorul negru stors din relații eșuate,

Când mă fac mare vreau să fiu Angelina Jolie

Acum câteva seri, în noaptea cu lună plină și eclipsă de lună (bad, bad, bad), am fost întrebată de un “randomedude” la un concert ce idol am – asta după ce îi răspunsesem că am terminat Jurnalism. I-am spus că nu am pe nimeni, iar el m-a criticat că nu îl idoatrizez pe Hunter S. Thompson și că nu fac eu la Cluj Jurnalism Gonzo (un stil de jurnalism în care reporterii se implică în publicațiile lor până ce devin personaje centrale ale acestora, iar Thompson se implica și cu mult LSD și alcool la bord). Presupun că tipul ăsta de la concert făcea “name dropping” căci mi se pare absurd să mai creadă cineva că se poate face Gonzo în 2011 și taman în presa super quality de la Cluj. Mă și vedeam mergând mahmură să iau un interviu psihedelic cu Apostu, primarul arestat.

Am totuși un model, numai că nu în jurnalism. Îmi place Angelina Jolie. Nu pentru că e frumoasă, nu pentru că e celebră, nu pentru că îl are pe Brad Pitt sau din alte motive din astea… evidente. Îmi place de ea fiindcă e multi-lateral dezvoltată și reușește să-și împartă timpul și energia încât să facă tot ce își dorește. Are relația de cuplu pe care se pune cea mai mare presiune din lume și ei doi rămân o echipă foarte strânsă. În ciuda zicerilor moderne că “dragostea eternă durează trei ani” sau “iubirea e boală psihică și se duce în 4 ani“, ei sunt de 6 ani împreună și încă sunt foarte îndrăgostiți. Diferența majoră e că

Yann Tiersen, mi-o tragi?

Să mă lase cineva să știu dacă YouTube are ceva personal cu mine. Ok? Că uite ce-mi face:

Muzica lui Yann Tiersen a poposit ca nouă obsesie pe la mine pe-acasă. Una de împrumut, dar foarte binevenită. Cum să nu-mi placă – “I know you know we’re all falling into a neverending mess / So we have to take care, take care, and share it, share it, share it together”?

Limba noastră-i o comoară, a aflat careva de la You Tube și,

Crimă şi pedeapsă

Justiţia e oarbă şi parcă îşi ia deciziile măncând prăjiturele cu răvaş. Da, e un sistem corupt, imperfect; da, justiţia e făcută de oameni şi ei aduc erorile specifice umane. Daaar, gradul de subiectivitate mă sperie. În aceeaşi săptămână, un bărbat care a ucis 77 de tineri a fost iertat de închisoare pentru că e nebun, iar altul, care i-a dat un somnifer prea puternic lui Michael Jackson, e condamnat la patru ani de închisoare. Primul a făcut ce a făcut intenţionat, dar, de fapt, el nu ştia ce vrea şi ce face pentru că era tulburat psihic. Al doilea n-a făcut-o intenţionat, dar trebuia să îşi fi dat seama mai clar de consecinţele luării de medicamente pentru MJ. Cu doar e simplu de anticipat ce dracu i se poate întâmpla unui tip slăbănog, cu enorme probleme de sănătate cauzate de operaţiile prin care s-a desfigurat toată viaţa. Da, e absolut just să îi ceri asta unui medic, că doar e medic şi trebuie să ştie toooot.

Am recapitulat azi, să mă dezmeticesc:

Andres Brevik a omorât în Norvegia în 22 iulie, cu armă de foc, 77 de oameni, majoritatea adolescenţi. El a spus că a făcut asta din patriotism, sentiment pe care îl înţelege foarte deformat, fiind un extremist. Brevik urăşte multiculturalismul şi postase argumente pe internet pentru anihilarea brutală a Eurabiei (islamizarea sau arabizarea Europei). Eu n-am fost plecată prin Europa, dar am înţeles că au probleme serioase cu imigranţii care fură mai ceva decât ţiganii de la noi.

Nimic ciudat în asta

This slideshow requires JavaScript.

“Ciudații au fost ceva ce am fotografiat mult… Majoritatea oamenilor trăiesc speriați că vor avea traume. Ciudații s-au născut cu trauma lor. Ei au trecut deja testul în viață. Sunt aristocrați”, Diane Arbus, fotograf. Poate știi poza asta, asta, asta sau asta. Fiindcă Diane Arbus e celebră, imaginile ei sunt dintre alea cult.

Ceea ce numim tu și eu normal, nu există, știi, nu? E doar o medie, o statistică, o normă abstractă, impersonală. Nu e normal ca o familie să aibă 2.5 copii, o casă cu 6.2 ferestre sau un sfert de câine. Normalitatea dă cu virgulă, dar noi am făcut din asta ceva firesc, obișnuit, natural. Sunt două chestii cu care ne place să ne jucăm în vorbirea curentă: “Da, normal!” – spus cu tonul siguranței încadrării și a aparteneței la tabăra bună și „Vai, tu nu ești normal(ă)!” – spus pe un ton de la glumeț la jignitor, cu nuanțe ce pot să exprime de la un soi de compliment, până la respingere și dezamăgire.

Diane Arbus era, atât cât putem afla din puținele informații despre ea, o femeie normală. Avea o familie bogată, făcea parte din înalta societate, era măritată de la 18 ani și avea două fiice. Purta șiraguri de perle.

Secunde umane pe Corabia Nebunilor

Joi n-am putut ieși din casă fiindcă lucram cu Tana la Hoarding Spheres, noul nostru blog pe care-l iubim ca niște mame-elefant (nu de alta, dar gestația a durat tot cam atât, 22 de luni). Ținuserăm minte că vineri e Silent Party în Flying Circus, Cluj, promovat ca primul party în care lumea din public ascultă muzică în căști, de la DJ diferiți, și dansează în tăcere. Party-ul ăsta a fost, de fapt joi, dar am decis să ieșim totuși vineri la zbânțuială, deși în același club era Travka.

Ăștia sunt ăia cu “Corabia nebunilor” (*) și “Vreau să simt Praga”. Acum niște ani, cei care puneau muzică la radioul de la Fân Fest, Roșia Montana, au avut ceva film cu Travka și aproape tot week-end-ul numai asta a trebuit să ascult – ziua, că seara erau concerte. Părerea mea despre Travka e că instrumentalul e sărăcăcios, vocalul mai mult recită decât cântă și prea se vrea grav și profund, iar versurile sunt fără niciun rost, făcute de umplutură.

Vineri am mers în club după 12 noaptea, să ajungem la “după-concert”, direct la zbânțuială. Când am intrat am avut însă un șoc cultural, în Cluj, orașul pe care-l știm de ani și în locul unde mergem des.